„Ca să scrii despre oamenii de artă, trebuie să-i iubeşti aşa cum sunt”

Interviu cu Rodica Iuncu, cronicar muzical

– Dragă Rodica Iuncu, felicitări cu ocazia aniversării a 60-a. Dacă aruncăm o privire în urmă, care perioadă din viaţa ta a fost cea mai spectaculoasă? 

Să fii cronicar pe urmele spectacolelor artiştilor înseamnă să ai parte şi tu, într-un fel, de o viaţă în care eşti „actor” în spectacolul lor. Ei îţi creează episoade mai mult ori mai puţin spectaculoase în care te simţi, de la caz la caz, linguşit, umilit, repudiat, mult râvnit, tratat cu respect, cu reticenţe şi condescendenţă, cu telefoane de mulţumire ori cu ură tacită ce ia forma de a nu răspunde nici la salut – toate întotdeauna se întâmplă imprevizibil, teatral şi adevărat. Nu pot să o uit pe magnifica Norma-Maria Bieşu, vocea ei de belcanto ce dădea frisoane în Casta diva, sau faimoasa Nessun dorma în varianta lui Mihail Muntean, la fel şi plăcerea lui de a se reîncarna de atâtea ori într-un Canio răzbunător pe paiaţe. Sau îl văd pe maestrul Doga încântat de registrul supraacut al coloraturilor atât de specific slave şi, tot el, sfâşietor de romantic şi eminescian în minunatul Adagio din baletul „Luceafărul”.Cum pot să uit concertele lui Rihter, Tretiakov, Spivakov şi ale „Virtuozilor Moscovei”, escapada lui Haceaturian la Chişinău, când i-am dăruit o ediţie bilingvă Eminescu? Apoi scrisul de la ora cinci dimineaţa, odată cu ciripitul păsărilor, şi alergatul într-o cursă „da capo al fine” în care rezişti cât eşti tânăr. Mai încoace întinereşti şi tu alături de copiii-minune, îl asculţi pe Ilian Gîrneţ, când îl prinzi într-o vizită de la Bruxelles; pe Ştefan şi Ion Negură, nai şi flaut, fiii profesorului Ion Negură, unul cu post de solist suspendat la Sala cu Orgă, celălalt masterand la Paris; pe Alexandra Conunov, violonistă produsă la fabrica de vedete a Galinei Buinovschi, astăzi  angajată în Orchestra de Cameră din Lausanne. Pe Valentina Naforniţa care a făcut furori la Londra nu ai cum să o mai asculţi, pentru că e deja la Opera din Viena, şi atunci te duci să vezi „Traviata” cu Elena Gherman, care oricum te face de fiecare dată să plângi în scena de adio pe muzica lui Verdi. Nu cred ca există perioade mai spectaculoase în viaţa mea. Există un spectacol în mai multe acte, al cărui final transpare undeva la orizont, provocându-te să mergi fără să ştii exact când anume te vei opri.

– Sudul Basarabiei e pentru tine un tărâm mitologic, o materie pe care o revezi mereu cu ochii minţii?

Cineva spunea că paradisul în viaţă e cel pe care îl trăieşti în anii copilăriei. „Paradisul” meu a fost într-un sat înfundat la o margine de pădure, cu lampă de gaz, cu sobă rece în timpul iernii, cu nămolul negru şi gras pe care îl frământau părinţii mei, învăţători, în drum spre şcoală, un sat în care păhărelul de zaibăr se purta (şi se mai poartă) din mână în mână, păsările, animalele, bălegarul şi oamenii formau universul curţii, iar biciul pocnea ori de câte ori femeia îndrăznea să iasă din cuvântul bărbatului. Misterul însă e că sărăcia, mizeria şi tristeţea acestei lumi se transfigura în sărbători de duminici, în care unchiul Saşa, flăcău chipeş, se tocmea cu lăutarii pentru horă şi mă lua şi pe mine pe maidanul satului ca să văd ce este un joc. La semnalul doar a câtorva sunete de vioară, clarinet şi dobă, pe loc se lega o horă, paşii, mai întâi lini şi văluroşi, deveneau tot mai repezi, mai aprigi, mai cu foc, muzicanţii dezlănţuiţi şi doba lor asurzitoare păreau a fi înnebuniţi, până când totul – şi lăutarii, şi dansatorii, şi privitorii – dispărea într-un nor dens de colb. Oare acesta să fi fost paradisul? Şi atunci mă gândesc la bunica mea pe linia mamei, Natalia Mazilu din Cuza-Vodă, la ochii ei verzi pe care i-am moştenit, la mâinile calde şi blânde care erau gata să facă orice pentru mine: să-mi gătească ghiozlomele ca la sud, chiroşte sau pui tăiat expres, să mă alinte şi să mă iubească şi niciodată să nu mă certe. Perdelele şi mileurile ei croşetate şi scrobite, paharele aduse la strălucire, pereţii casei văruiţi-văruiţi într-un ritual continuu – totul trebuia să fie curat, ordonat, frumos şi îngrijit. Ea nu înţelegea cum să iubească altfel şi eu nu cunosc un alt, mai frumos, paradis.

– La Chişinău ai locuit pe fosta stradă Komsomolskaia, actuala Eminescu din centrul capitalei. Cum arăta această stradă pe la mijlocul secolului trecut şi cum îţi pare ea astăzi?

Ambiţioasă, mama mea, profesoară de matematică şi o femeie foarte frumoasă, ne-a adus pe toţi, rând pe rând, la Chişinău, ca să studiez la şcoala de muzică. Aşa ne-am pomenit, într-o cameră, cinci suflete: eu împreună cu părinţii, bunica şi fratele mamei; mai era şi căţelul Rex adus de la Badicu. Komsomolskaia de atunci era strada vulgului, a copiilor care se jucau de-a „kazaki-razboiniki” (în preajmă era şi muzeul „Lazo şi Kotovski”), o stradă pe care se afla şi orfelinatul Şcolii de Muzică a Conservatorului unde învăţam să cânt la pian. Depăşisem deja complexul de a nu cunoaşte rusa, dar mi-a intrat adânc în suflet dispreţul cu care mi se spunea „ţaranka” şi „rediska” în loc de Rodica, aşa că mă făcusem copil teribil, care se bătea cu băieţii, purta pantaloni şi speria de după colţ fetele. Eminescu de acum e mai mult o stradă a restaurantelor, a firmelor şi companiilor, unde, bănuiesc, pentru fiecare m2 de spaţiu se dau lupte între alte generaţii de „kazaci războinici”.

– În ce etapă a vieţii ai înţeles că eşti foarte utilă ca jurnalist cultural?     

Dacă am reuşit să obţinem, împreună cu mai mulţi profesori şi artişti, studierea în învăţământul muzical de toate gradele instrumentele naţionale în locul celor populare ruse (eveniment produs în plin regim sovietic!), cred că, fără o falsă modestie, am reuşit să fiu utilă. La fel şi în cazul cronicilor muzicale de rutină pe care, de când a murit muzicologul Efim Tcaci, nu le mai scrie în română, în afară de subsemnata, se pare că nimeni.

– Cartea-album „Spectacolul scenei şi al vieţii” rămâne un reper în muzicologia şi în jurnalismul cultural din Republica Moldova. Personajele volumului au apreciat frumuseţea textului? Cum se învaţă arta de a scrie despre oamenii de artă?

Diferiţi ca temperament, caracter şi chiar nivel de cultură, personajele mele au reacţionat la fel de diferit. Diva, atât de bolnavă acum, nu ştiu dacă a mai reuşit să citească, dar la lansarea volumului a venit; pentru cineva, apariţia cărţii, asa cum mi-a mărturisit, a fost un impuls de a se relansa în circuitul scenic; un personaj mi-a declarat că „nimeni niciodată nu mi-a făcut o sistematizare atât de minuţioasă”, dar nu a cumpărat niciun exemplar şi s-a mulţumit doar cu volumul pe care i l-am dăruit; pianistul mi-a spus să nu-mi pară rău niciodată că nu m-am făcut pianistă, iar cea care manevrează un instrument imens cu trei manuale şi un pedalier m-a invitat, într-o zi, la o prăjitură. Ca să scrii despre oamenii de artă trebuie să-i iubeşti aşa cum sunt, să nu-i cruţi şi oricum să-i iubeşti aşa cum sunt.

– Am observat că reuşeşti să-ţi păstrezi întreaga familie, cu toate că soţul tău, dl Alexei Leahu, e profesor universitar în România, la Constanţa, iar fiica Lucia s-a stabilit în SUA, fiind căsătorită cu un american. Cât de mică e planeta pentru tine?

E mică atât pe cât o muzică de Bach, de Chopin, de Schubert, o „Horă a mărţişorului” sau un cântec cu Whitny Houston suspendă distanţele, suprimă supărările şi-mi creează echilibrul necesar în care să-mi consum existenţa.

Mulţumesc pentru felicitare şi ideea de a-mi lua acest interviu.

Pentru conformitate: Irina Nechit

 

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)