Bucuroși le-om duce toate…

Adrian CiubotaruSe pare că războiul pe care îl poartă Kievul cu mercenarii ruși i-a făcut pe vecinii noștri să-și îndrăgească și mai mult țara. Potrivit sondajelor publicate pe un site ucrainean, peste 80% din cetățenii intervievați se consideră, mai mult ca oricând, patrioți ai Ucrainei, gata de orice sacrificiu în numele țării de baștină. O cifră impresionantă, mai ales în comparație cu cifrele pe care le dădeau sondajele din anii trecuți. Dacă am organiza acum un sondaj în Basarabia, numărul moldovenilor care „își iubesc țara” nu îl va depăși pe cel al „patrioților Ucrainei” din 2012 sau 2013. De ce zic așa? Ce mă face să fiu atât de sigur de „nepatriotismul” nostru?

De la bun început, trebuie să constatăm că nicio explicație de ordin istoric, psihologic sau sociologic nu va putea descifra în întregime misterul patriotismului la oamenii postsovietici. Patriotismul „sovokului” semăna mai degrabă cu pasiunea nestatornică a lui Ostap Ibraghimovici pentru văduve decât cu entuziasmul (sincer, dar și sinucigaș) al lui Nikolai Rostov pentru eroism și sacrificiu. Totuși, dragostea pentru țară sporește atunci când aceasta declanșează un război împotriva unui popor înfrățit (vezi sondajele din Rusia) sau când e nevoită să-și trimită copiii la război ca să-și apere integritatea (vezi sondajele din Ucraina). Și la fel de repede scade, mai ales dacă nu e stimulată de propagandă.

În mod normal, ar trebui să ții mereu la țara ta, „de e pace, de-i război”, acasă sau în emigrație, fie că ești sărac, fie că ești bogat. Măcar și pentru faptul că e locul în care te-ai născut și e peisajul care te-a format. Nu trebuie să fii blagian-spenglerian ca să constați că aceiași copii și aceiași părinți, cu același bagaj cultural, vor evolua diferit în peisaje diferite geografic, chiar dacă identice economic. E ceva instinctual, arhaic, ancestral în această adeziune pentru spațiul în care ai învățat și care te-a învățat să supraviețuiești. Prin urmare, patriotismul este un sentiment firesc pentru orice ființă umană și e întotdeauna o stare individuală, chiar dacă elanul patriotic ne îngrămădește, uneori, în gloate și ne face să părem mai gregari decât suntem.
De altfel, chiar și în cele mai civilizate țări (adică cele mai străine de modul de viață și de mentalitățile arhaice), patriotismul e un sentiment normal, împărtășit de majoritate chiar și în momentele de mari insatisfacții colective față de mersul general al lucrurilor.

Irlandezii au fost și au rămas patrioți și atunci când erau nevoiți să fugă în America de sărăcia de acasă, și atunci când luptau disperați pentru independență cu atotputernicul Imperiul Britanic, dar și acum, când sunt una dintre cele mai așezate și mai dezvoltate țări din Europa. Un alt exemplu, ceva mai personal. Cunosc un italian care a lăsat Italia „în voia lui Berlusconi”, a refuzat să mai vorbească italiana decât cu părinții și frații săi, dar care urmărește, în fiecare dimineață, în apartamentul său din Barcelona, buletinul de știri al posturilor TV de acasă, deplângând neîncetat „obscurantismul” conaționalilor. Și tot italienii sunt cei care au știut să-și reconstituie patria în îndepărtatele orașe americane, chiar dacă nu aveau niciun motiv s-o facă într-o țară ce le-a oferit o viață mult mai bună și oportunități infinit mai mari. Ce să mai vorbim de nemți sau de japonezi, care au rămas fideli patriei lor chiar și atunci când au descoperit cât de monstruos arată aceasta în ochii lumii?

Problema e că, la noi, nu numai în Republica Moldova, dar și pe tot cuprinsul fostei Uniuni Sovietice, patria se mai confundă cu statul. Și asta pentru că statul sovietic, cu toată greutatea lui, a dislocat patria din conștiințe, substituind-o cu un construct artificial, omnivor, intolerant și extrem de gelos. Când pachebotul sovietic s-a retras din apele etniilor conlocuitoare, toate patriile acestora, până în acea clipă niște mărimi abstracte, s-au revărsat înapoi, în inimile oamenilor, și astfel s-au produs anii 1988-1991. Dar nu a fost vorba decât de un patriotism de deplasament – cetățenii așteptau ca noile-vechile lor patrii să umple nu numai golul sufletesc, lăsat de jaggernautul comunismului, ci și golul din stomac. Astfel s-au produs anii 1992-1994.
Statul nu poate înlocui patria, dar nici patria nu poate înlocui statul. Confuzia între statul paternalist și patrie, care e mai curând o mărime biologică decât socială (nu suntem noi oare cu toții copiii din flori ai patriilor noastre?), persistă încă în capetele moldovenilor. Ucrainenilor le-a trebuit un război ca să-și regăsească patriotismul. Nouă ce ar trebui să ni se întâmple ca să înțelegem că publicitatea politică a socialiștilor e instigare la răzmeriță, iar arborarea pe balcoane a tricolorului în ziua de 27 august e un act de normalitate?

Adrian Ciubotaru