BOGATU // Nistrul ca unghi ideal de tragere

„Demarcarea frontierei“, decretată de preşedintele autoproclamatei republici nistrene, a stârnit în mass-media şi cercurile politice două reacţii diametral opuse. Una alarmistă şi alta senină.

Geometrie în alb-negru

Cei care s-au arătat îngroziţi de ultimele provocări ale Tiraspolului anticipează un conflict „ca în Georgia”. Cei care se arată imperturbabili invocă vizita recentă a secretarului Consiliului de Securitate al Federaţiei Ruse, Nicolai Patruşev, la Bucureşti şi susţin că „nu va fi nici un război”, deoarece în viitorul apropiat se aşteaptă discuţii purtate de Putin cu Obama şi Băsescu pe marginea problemei transnistrene.

Cine are dreptate? Pesimiştii alarmişti sau optimiştii senini? Aş fi tentat să spun că adevărul e la mijloc, dar nu o fac, pentru că risc să nu nuanţez suficient evoluţiile posibile. Situaţia e mult prea încurcată pentru o geometrie în alb-negru.

Totuşi, un lucru mi se pare cert. Rusia n-are cum să stea cu mâinile în sân, deoarece reuniunea de la Vilnius, în cazul în care semnează Kievul şi Chişinăul, ca să nu mai vorbesc de Tbilisi şi Erevan, schimbă întreaga paradigmă geopolitică în spaţiul european al fostei URSS.

UE, prin ţările asociate, se lăţeşte efectiv spre Est, îngropând pe jumătate proiectul eurasiatic care, fără Ucraina, îşi pierde nu numai farmecul, ci şi reperele. Iar enclava transnistreană, vorbind în termeni fotbalistici, se pomeneşte în ofsaid. Altfel spus, Tiraspolul, ca vârf de atac în jocul geopolitic rusesc, devine inutil.

E la mintea oricui că Putin nu are cum să se împace cu această înfrângere capitală. De aceea el deja ripostează. Transnistria, din acest punct de vedere, e un unghi de tragere ideal, întrucât permite Moscovei să doboare dintr-un foc două ţinte: Ucraina şi Republica Moldova.

Inflamarea situaţiei la Nistru, eventuale ciocniri în această zonă sau chiar dezgheţarea conflictului vor crea o mare debandadă. În consecinţă, planurile summitului Parteneriatului Estic de la Vilnius ar putea fi date peste cap.

Până la ultimul cartuş

Ca să n-o iau de pe vremea lui Pazvante Chiorul, voi reaminti că, de la 1 ianuarie 2012, când pe podul de la Vadul lui Vodă pacificatorii ruşi au ucis un tânăr, comportamentul Moscovei în Republica Moldova a devenit eminamente subversiv. Iar diplomaţia fotbalului sau a paşilor mici a fost ucisă definitiv în noiembrie anul trecut, când Nina Ştanski, nitam-nisam, a spus că războiul la Nistru poate reizbucni oricând.

Au urmat declaraţiile şi vizitele belicoase ale vicepremierului rus Dmitri Rogozin. În secret s-a adus tehnică militară şi au început lucrările de modernizare a aerodromului din Tiraspol. Apoi s-a produs incidentul de la Varniţa.

Totodată, MID-ul, prin reprezentanţii săi de vază, a lansat săgeţi diplomatice otrăvite contra cursului european al Chişinăului. Ultimul tun l-a dat acum două zile Grigori Karasin, ministrul-adjunct de Externe al Rusiei. Răspunzând într-un interviu la nişte întrebări vădit provocatoare, el a luat în răspăr Chişinăul şi „unele capitale europene” pentru că pun la îndoială legalitatea prezenţei militare ruse în stânga Nistrului.

Căznindu-se să împiedice asocierea Republicii Moldova şi Ucrainei la UE, Putin, neîndoios, ia în calcul şi cel mai urât scenariu pentru el, când Chişinăul şi Kievul vor izbuti totuşi la Vilnius. Chiar dacă se va întâmpla asta, Kremlinul nu va accepta să piardă Transnistria care este mai mult decât un simbol al prezenţei lui în zonă. Regiunea rebelă e un avanpost, aidoma Kaliningradului, un cap de pod înfipt chiar în inima Europei pentru care merită să te baţi.

Şi Putin va lupta pentru Transnistria până la ultimul cartuş. Includerea Republicii Moldova şi Ucrainei în UE ar eroda prin forţa lucrurilor regimului de la Tiraspol. Iată de ce Moscova va şantaja toată lumea, prin zângănitul de arme, pentru a îngrădi autoproclamata republică nistreană de efectele înaintării Uniunii Europene spre est.

Nici pace, nici război

Cu alte cuvinte, dacă vor rata programul maxim – zădărnicirea asocierii Kievului şi Chişinăului la UE, ruşii vor căută să îndeplinească programul lor minim care înseamnă recunoaşterea independenţei şi obţinerea unor garanţi internaţionale pentru regiunea separatistă. Şi într-un caz, şi în altul ei vor induce un haos organizat la Nistru numit, după cum grăit-a Troţki, nici pace, nici război.

De altfel, planul rusesc prinde deja contur. Prin ultimele lui diversiuni, mai cu seamă prin decretul de demarcare a teritoriului, Şevciuk a atârnat sabia lui Damocle deasupra întregii zone, ceea ce provoacă o stare de încordare şi dă senzaţia de instabilitate şi pericol de război. Iar asta este exact ce-i trebuie lui Putin.

În ceea ce priveşte vizita lui Patruşev la Bucureşti, aceasta nu-i decât o manevră de învăluire. Ruşii vor ca România, statele UE şi SUA să se lase legănate de iluzia că ei rămân cooperanţi în chestiunea transnistreană.

Liderul de la Kremlin se pricepe să arunce praf în ochi. Şi în ajunul agresiunii împotriva Georgiei, în treacăt fie spus, i-a adormit mai abitir ca un hipnotizor pe liderii occidentali. Când Sarkozy şi Bush jr. s-au trezit, era prea târziu să mai întreprindă ceva.

Înţelepciune fără excese

Pe de altă parte, este puţin probabil ca împotriva Republicii Moldova să se pună la cale o invazie precum cea din 2008 împotriva Georgiei. Cinci ani în urma situaţia în Caucaz era alta. Ruşii au avut posibilitatea să introducă în Osetia de Sud Armata 58, distrusă, de altfel, şi pusă pe fugă de trupele georgiene. Ei au mai avut la îndemână aviaţia, trupe de desant, corpuri mecanizate şi, nu în ultimul rând, o impunătoare forţă navală în Marea Neagră.

În Transnistria acest lucru este imposibil. Dar Putin nici n-are nevoie de aşa ceva. El se va mulţumi şi cu nişte incidente locale pe care s-ar putea să le provoace ciracii lui Şevciuk. Important e să menţină o stare de frică şi incertitudine care să sperie Occidentul.

De aceea întrebarea care se pune azi nu este dacă va fi sau nu va fi război, ci dacă vom cădea sau nu în cursa întinsă de Putin care, ameninţându-ne cu un conflict armat, ne pregăteşte o agonie politică lentă. Ca s-o evităm, va trebui ca măsura curajului şi patriotismului la Chişinău să devină înţelepciunea.

Oficialităţile moldovene urmează să dovedească chibzuinţă şi stăpânire de sine. Să nu repete, Doamne fereşte, greşelile din 1992.

Dar nici să cadă în cealaltă extremă, a pacifismului şi lipsei de reacţie, n-ar fi deloc bine. Pentru că înţelepciunea, vorba lui Montaigne, îşi are excesele ei şi are nevoie de moderaţie ca şi nebunia.

Petru BOGATU

 

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu