BOGATU // Coaliţia morţii din pădure

Multă lume răsuflă uşurată. Criza guvernamentală, care în ultimele trei luni de zile pe unii i-a plictisit, iar pe alţii i-a enervat, s-a dezumflat. Dar nu de tot.

Gică Contra şi ordinul 227

Pentru a nu strica tabietul democraţiei, există şi excepţii. Două dintre ele sunt fireşti. Voronin şi comuniştii lui îşi fac datoria de opoziţie şi, după cum se cuvine în astfel de situaţii, blamează fără menajamente Coaliţia Proeuropeană.

La fel procedează şi Ghimpu. Atâta doar că o face cu jumătate de gură. Nu s-a obişnuit, pesemne, cu groapa pretinsei opoziţii de dreapta în care s-a prăvălit.

Există însă şi cel de-al treilea tip de contestatari. Aceştia sunt cu precădere din afara cercurilor parlamentare. Anticomunişti şi proeuropeni declaraţi, ei regretă cumplit, totuşi, instalarea guvernului Leancă, afişând o conduită fără compromis şi fără istov. Sloganul lor, „nici un pas înapoi”, aminteşte de celebrul ordin 227 al tovarăşului Stalin din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

La o privire mai atentă însă vom vedea că ei sunt de-ai noştri. Indigeni până în măduva oaselor, dânşii se aseamănă mai curând cu moftangiii lui Caragiale sau cu Gică Contra, îndrăgitul personaj al poveştilor urbane, decât cu integrismul taliban. Ei înfierează compromisul, coaliţia monstruoasă, cedările lui Filat, blatul lui Ghimpu, urzelile lui Plahotniuc şi cheamă la un fel de jihad până la ultima picătură de sânge împotriva oligarhiei.

Sincer vorbind, sub aspect estetic, maximalismul lor mi-e simpatic. Nu-i exclus ca din punctul de vedere al purismului şi al formelor ideale, moftangiii noştri să aibă dreptate. Dar sub aspect practic?

Fuge de dracul şi dă peste taică-su

Îndemnul de a nu face nici un pact cu diavolul sună frumos, nu-i vorbă. Numai că acest drum desfundat al intransigenţei înverşunate duce spre alegeri anticipate, unde cei care fug azi de dracul vor constata mâine că au dat peste taică-su.

Dacă Churchill l-ar fi auzit pe Gicu Contra, i-ar fi fost, probabil, ruşine să formeze o alianţă cu Sovietele. Şi asta cu toate că celebrul lider britanic avea argumente serioase să coalizeze cu oricine, numai să-l învingă pe Hitler.

Dar de ce să privim atât de departe? Avem şi acasă destule exemple chiar în preajmă. Oricum ai suci-o, coaliţiile impure şi conjuncturale fac parte din tradiţia noastră populară, naţională, istorică şi literară.

Năpasta din pădure

Are I. L. Caragiale o dramă în două acte numită „Năpasta”. Acţiunea se petrece într-un sat de munte, unde se comite o crimă.

Dumitru este găsit mort în pădure. Pădurarul Ion, care din prostie i-a luat din buzunar celui ucis tutunul, amnarul şi luleaua, este reţinut, condamnat şi încarcerat. Însă Ana, nevasta lui Dumitru, bănuieşte că adevăratul asasin este Dragomir. Femeia îşi încropeşte un plan demn de Cleopatra, regina Egiptului antic. Ca să adune probe, să afle adevărul şi să facă dreptate, Ana se căsătoreşte cu Dragomir, prezumtivul ucigaş al soţului său.

Această coaliţie conjugală a durat nu mai puţin de nouă ani, mimând iubirea şi sexul pasional, ca să se încheie cu un fel de happy-end lugubru demn de Hollywood. Ana până la urmă îşi face hatârul, iar justiţia triumfă.

Numai că nimic nu-i bătut în cuie, bineînţeles. În statul acesta cu afaceri necurate şi şpăgi nenumărate teamă mi-e că o să murim în căsnicii politice dubioase fără să învăţăm ceva. Dar să nu ne pierdem optimismul, vorba notoriului umorist Dan Mihăescu, că dacă nu murim, o să fie şi mai rău.

Petru BOGATU

 

 

 

 

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu