BOGATU // Aşa scăpăm de Moscovia

Atacul plin de aroganţă şi batjocură al Federaţiei Ruse împotriva Republicii Moldova e mai mult decât un război anti-Vilnius. Sau unul al vinului, după cum îl mai dezmiardă mass-media. E începutul sfârşitului unei epoci.

Sfârşitul lumii ruse

Acum douăzeci de ani un politician irlandez, care ne vizitase Chişinăul, mi-a spus că în Republica Moldova l-au surprins o sumedenie de similitudini între luptele popoarelor noastre pentru independenţă. Sincer vorbind, atunci această comparaţie mi s-a părut cam trasă de păr. Astăzi trebuie să recunosc, totuşi, că actuala confruntare moldo-rusă aminteşte într-un mod de-a dreptul izbitor de ultima fază a luptei Irlandei pentru desprinderea efectivă de Marea Britanie.

Englezii, precum se ştie, au ocupat insula pe care localnicii o numeau Éire încă de la finele secolului XII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, imperiul a început să se numească Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei.

Rezistenţa însă n-a încetat. În 1916, irlandezii şi-au proclamat independenţa. Londra, ca şi Moscova în cazul nostru, s-a împotrivit cu înverşunare, căutând să menţină fosta colonie sub controlul său.

Nu mai puţin de trei decenii au trebuit să se scurgă însă de la proclamarea formală a independenţei până la triumful ei efectiv. În 1948, Irlanda a ieşit din Comunitatea britanică a Naţiunilor numită și the Commonwealth. În urma acestui fapt, s-a produs mai mult decât o desprindere de fosta metropolă.

Separarea Irlandei a însemnat moartea adevărată a imperiului britanic. Deşi, formal vorbind, the Commonwealth-ul există şi astăzi, lumea vechiului regat anglo-saxon a luat sfârşit.

Cam aceleaşi lucruri se întâmplă şi prin părţile noastre. Comunitatea Statelor Independente, chiar dacă va mai exista pe hârtie, devine un cavou în care este înmormântată pretinsa lume rusă.

Rusia s-a chircit

Putin a dezlănţuit împotriva noastră războiul vinului şi cel al ciocolatei împotriva Ucrainei nu din exces de zel sau de prea multă încredere în puterile lui, ci pentru că simte cum îi fuge pământul de sub picioare. Brutalitatea lui ostentativă e un act de disperare.

E semnul vidului ideatic prin care trece Rusia. Al neputinţei. Al rătăcirii istorice. Al isteriei unei naţiuni de talie medie care are pretenţia megalomaniacală de a rămâne supraputere mondială.

În fond, marea Rusie de altădată s-a chircit demult. Imperiul de odinioară, clădit de dinastia Romanovilor sau de bolşevicii lui Lenin şi Stalin, s-a redus deja la dimensiunile Cnezatului Moscovei, chit că pe hartă graniţele ei ajung încă la Vladivostok.

În Caucazul de Nord ia proporţii focul unui sângeros război terorist. Cecenia a devenit de facto independentă sub Kadîrov. Apetitul pentru propria eliberare naţională al tătarilor de pe Volga câştigă teren pe zi ce trece. Siberia şi Extremul Orient, din punct de vedere economic şi demografic, sunt de pe acum dominate de China.

Moscovia nu-şi poate controla propriul teritoriu, darămite cel al vecinilor! Ca pe vremurile de până la Petru I, Rusia a degradat până la statutul unei puteri de mâna a doua.

Aşa fiind, tupeul moscalilor de a domina în prezent Eurasia e caraghios în condiţiile în care ei nu mai stăpânesc nici măcar Cecenia, deşi au îngropat acolo divizii întregi. Putin are, desigur, forţa de a face gesturi şi grimase ameninţătoare. De a fi maliţios. De a îmbrânci. De a închide robinetul. Sau curentul. Ei şi ce ?

Se presupunem că ne-a forţat să semnăm intrarea în Uniunea Vamală. Ce va urma? Înghiţirea ipotetică a Basarabiei le va provoca ruşilor o ieșire periculoasă a intestinului subțire din peritoneu, cauzându-le o stare de boşorogeală incurabilă.

Ca să nu mai vorbesc de luarea la trântă cu Ucraina. Dacă nu încetează şi se înverşunează totuşi să stranguleze Kievul, moscalii riscă să-şi rupă definitiv grumazul.

E clar, bineînţeles, de ce Kremlinul încearcă să aducă la Nistru linia despărţitoare dintre Vest şi Est. Aceasta era cândva pe zidul Berlinului, iar sub Elţîn fusese mutată undeva în apropiere de Smolensk.

Pentru a-şi atinge azi scopul, Putin are la îndemână embargoul vinului şi cel al legumelor. Mai există arma gazului şi războiul mâinii de muncă.

Murim ori de frig, ori striviţi sub ruine

Toate acestea sunt, desigur, instrumente puternice de presiune şi intimidare. Dar la ce le folosesc ele moscalilor? Cum are de gând „fratele mai mare” să ne bage în noul său lagăr eurasiatic fără sârmă ghimpată la Prut, fără gazeta Pravda, fără comunismul ştiinţific, fără GULAG, fără KGB, fără Beria?

Chiar dacă îşi vinde tot petrolul până la ultimul baril, Putin nu are cum să-şi cumpere puterea lui Stalin. Nu-l ţine cureaua, oricum ai da.

Deşi liderul de la Kremlin îşi umflă muşchii şi uluieşte lumea cu scene de exhibiţionism, scrie în paginile ziarului “USA Today” profesorul Ilan Berman, vicepreşedintele Consiliului pentru Politică Externă, Rusia se îndreaptă cu paşi rapizi spre propria prăbuşire. Dispariţia ei în forma actuală, sub presiunea musulmană şi a pustietăţii siberiene, este doar o chestiune de timp. Iar o eventuală acaparare de noi teritorii nu va face decât să grăbească catastrofa.

Dacă, fiindu-ne frică să nu îngheţăm la iarnă, vom intra să ne încălzim în izba rusească, vom muri cu siguranţă striviţi sub ruinele unei case putrede care stă să crape. Partea bună e că avem de ales.

Petru BOGATU

 

 

The following two tabs change content below.
Petru Bogatu

Petru Bogatu