Boabele de năut

Cu o zi înainte de plecare, m-am tuns. Am ajuns la București când abia se crăpa de ziuă. Scopul sosirii mele în dimineața aceea la Aeroportul Otopeni era să obțin cu orice preț cetățenie românească și pașaport românesc. Voiam să mă întorc român la Chișinău, cu toate actele în regulă. Omul care îmi promisese că mă va ajuta să mi le întocmesc rapid îmi dăduse întâlnire la avioane. Îl așteptam afară sub un cer ca slănina, parcă văd și acum, era de Sfânta Bobotează. El nu venea. Până la urmă, tot nu a venit. Nu am avut prea mult de ales, am luat-o pe jos pe calea tramvaiului spre Gara Filaret, mă gândeam să mă întorc în aceeași zi la Chișinău. Pășind înainte pe șinele metalice, am cotit spre Teatrul Național din București (TNB). Cât mergeam, ca să îmi topesc tristețea stârnită din cauza identității pierdute, număram niște boabe de năut rătăcite prin buzunarul scurtei. Mă gândeam că omul acela nu a venit la întâlnirea cu mine tocmai pentru că e foarte frig afară. În ciuda faptului că încă nu sunt cetățean român, oricum sunt cel mai fericit… Căci este Ana! Astăzi ea va juca la TNB în spectacolul „Casa Mare” de Ion Druță.

Dar șinele de tramvai străluceau înainte, la capătul lor închipuit, ca pe un vârf de sabie, din cauza gerului, pârâia scânteietor un obelisc. Am observat că ciorile de la București scapă pe jos câte o nucă. Am ridicat o cioară de sub un stejar, era bocnă de frig, amorțise stând pe creangă. Cioara îmi căzu la picioare, chiar sub nas. Ce puteam să fac? Am luat-o de-o aripă și am predat-o în fuga mare la spitalul din Fundeni.

Totodată, mi-am umplut pălăria de nostalgie, am apucat să revăd și Azilul de câini, care începe de la gardul spitalului și continuă după calea ferată, pe maidanul argintiu, al cărui acoperiș de țiglă ruginită parcă nu mai are sfârșit.

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)