Blondul ca stare de spirit

mariana ticolaz

Tot încerc să mă fac blondă de un an şi ceva. Prima dată mi-a venit ideea doi ani în urmă, când am încercat să ataşez în Photoshop o perucă blondă pletelor mele brunete. Concluzia, ca să mă exprim mai elegant, a fost „poate alta dată”. Ce-mi venise să mă fac blondă? Renunţasem la hainele negre pe care le purtam (mă întreba lumea de ani de zile dacă eram în doliu!) şi starea mea de spirit nu mai accepta nicio culoare întunecată, doar culori vii, aprinse, deschise şi mult zâmbet! Blondă!

Mi-a luat un an ca să mă hotărăsc, un dezastru după vizita la salon, şi vreo 20 de cm lăsaţi pe podea din părul crescut timp de patru ani ca să realizez că eu şi culoarea blondă nu ne împăcăm. Peste încă un an ideea de a mă face blondă s-a furişat din nou într-o seară blândă de toamnă. Părul îmi crescuse niţel şi se dorea blond. De data asta voi reuşi, de data asta am să arăt fantastic! Încă 10 cm din plete pe podeaua din salon şi sloganul „never again!”.

Cele două săptămâni cât am fost blondă au fost destul de stranii. Eram invizibilă. Necunoscuţii nu-mi mai zâmbeau pe stradă, lumea în transportul public nu mă mai întreba de unde sunt. Poate pentru că locuiesc în Olanda, ţară cu o concentraţie destul de mare de blonde naturale pe metru pătrat, aici blondul nu prea impresionează pe nimeni. În special dacă e stors cu mult of din brunet.

Şi secretul bine ascuns de ani de zile sub straturi de vopsea brunetă e că sunt blondă naturală.

Mariana Ticolaz