Blestemele Basarabiei şi osânda Chişinăului

„Faptul că avem atâția doritori de bine, atâția gladiatori în arena eroismului public, atâția campioni ai siguranței de sine, arată că suntem o nație viguroasă, încrezătoare în viitorul ei luminos și… candidă”. Andrei Pleşu

Mircea V. Ciobanu

Nu m-aş fi grăbit să atac această temă, dacă nu aş fi remarcat, în ajunul alegerilor locale, o apatie, urmată de o disperare şi încheiată cu un soi de resemnare. Gălăgioasă şi fără drept de apel, războinică şi intransigentă, comuniunea de pe reţele se părea că deja confecţionează simbolicele chei de la porţile cetăţii, pentru a le preda, solemn, adversarului. Pentru că, zice el, războinicul de pe reţele, nu mai e nicio şansă: implacabil şi inevitabil, drobul de sare stă să se prăvale (ca o stâncă) peste urbea noastră. Nimic original, lamentaţia se repetă ani de zile, peste tradiţionalele şi poeticele blesteme rurale suprapunându-se osânda şi imprecaţiile (sub)urbane.

În toate campaniile Chişinăul are un rol aparte. E cea mai râvnită citadelă. Toţi vor s-o cucerească. Un blestem negru pluteşte deasupra acestui oraş aşezat, mitic (că despre asta ne sunt miturile), în calea tuturor relelor, după cum doineau cronicarii. Dar Chişinăul mai este şi cetatea strămoşească, ea trebuie apărată. Fiindcă Hannibal e din nou la porţile cetăţii, întruchipat – iarăşi – de acelaşi socialist poreclit „Ion-Megafon”. Bătălia o dau cam aceiaşi bărbaţi ai neamului, cavalerii fără frică şi prihană ai ipoteticului ordin „Mihai Bravul” sau, după caz, ai virtualei medalii „Nae Caţavencu”.

Aici intră şi cei cu şanse reale de a accede în finală, dar sunt şi mulţi dintre cei care vor să se afle în treabă. Fie pentru a da semne că ei şi/ sau partidul lor există, fie pentru că li s-a sugerat să diversifice paleta candidaţilor şi să fărâmiţeze anumite segmente ale electoratului. Să-i „unească”… prin dezmembrare. Miza lor e grupul tot mai numeros al electoratului unionist, care, zic ei, trebuie va-lo-ri-zat. Doar că unioniştii (probabil, convinşi că întotdeauna are cine să-i voteze) au dormit prea mult. Regrupările de forţe trebuiau iniţiate încă la 25 februarie, imediat după scrutinul parlamentar, fără să mai aştepte formarea structurilor parlamentare şi guvernamentale. Dar somnul de moarte, despre care cântă imnul naţional, a durat, toţi activizându-se subit (şi previzibil) abia în ajunul alegerilor locale.

Secesionismul egocentrist-sectant a fost întotdeauna foarte vizibil pe segmentul unioniştilor. E greu să spui câtă diversiune securistă, câtă prostie autohtonă şi câtă ambiţie personală (sau, mă rog: „spirit reformator”) există în această fasciculare metodică. În consecinţă, fiecare bătălie pentru Chişinău, pe lângă competiţia generală include şi un fel de campionat intern al unioniştilor, testându-le nu doar şansele electorale, ci şi consistenţa & autoritatea pe piaţa politică. Egoismului liderilor narcisiaci li s-a adăugat separatismul fanilor. Simplu spus: „trebuie să avem un candidat comun”, dar bineînţeles că niciunul nu e bun pentru acest rol decât „al nostru”. Până la un punct, această dezmembrare este explicabilă şi trebuie luată ca atare.

Ar fi mult de discutat în privinţa celui mai bun proiect de unificare a forţelor, dar atâta timp cât va persista egoismul liderilor (şi devotamentul fără rezerve al fanilor), nu are rost să insistăm. Oricum, proiectele noi sunt iminente atunci când structurile vechi nu mai sunt eficiente şi nu are niciun haz să insişti. E ca parabola din manualele de gândire eficientă: dacă, săpând o fântână, nu dai de vâna de apă sau de aur şi îţi dai seama că ai greşit în calcule, nu are rost să sapi insistent în continuare. Trebuie s-o iei de la capăt şi să perseverezi în altă parte, pe altă cale.

Ar fi fost prea frumos ca forţele unioniste să se coalizeze pe modelul propus de cei care au fondat Partidul Popular Românesc: toate partidele se unesc într-o formaţiune nouă (deci nu în jurul uneia existente), fără ca vreun lider actual să preia conducerea acestei formaţiuni noi. O variantă ideală de a ne uni şi de a păstra electoratul unionist, oricât de divers. Cu mici excepţii însă, fiecare a preferat să rămână cu formaţiunea sau, dorind să-şi încerce încă o dată norocul, pe fundalul unei relative apatii şi ezitări în privinţa candidaturii lui Andrei Năstase.

Motivele au fost diferite, unele le putem doar presupune. Ce i-a mânat pe toţi în luptă? Valeriu Munteanu primul şi-a croit un nou proiect politic. Miza sa e la suprafaţă: la alegerile din 2017, el a luat cele mai multe voturi pe segmentul unionist post-liberal. Vlad Ţurcanu (şi PPR) are un avantaj moral faţă de confraţii de ideal şi adversarii electorali de moment: el a insistat, alături de colegii săi, pe unificarea forţelor unioniste şi a fost ales fără să fi fost lider de partid. O mişcare din eşalonul de rezervă, al tinerilor. Dorin Chirtoacă vede în acest scrutin (în lipsa lui Plahotniuc şi pe fundalul ezitării justiţiei) o şansă de reabilitare şi de relansare a PL în politică (unde dacă nu la Chişinău şi suburbii?). Octavian Ţâcu a încercat să se impună ca voce distinctă şi ca expresie a dorinţei unioniştilor de a avea un candidat unic. Venit din afara partidelor unioniste, dar şi evadat din PPDA, el speră să convingă o bună parte din electoratul unionist şi să mai ia ceva şi de la votanţii blocului ACUM. Şi Boris Volosatâi se propune în rol de „candidat unic”, susţinut de „Masa rotundă cu statut permanent Reîntregire”, cu sediul… la instituţia pe care o administrează profesorul Volosatâi. PLDM e la răspântie şi nu poate rata şansa de a se afirma cumva, atât „în teritoriu”, cât şi la Chişinău. Altfel riscă să-şi piardă aderenţii, câţi i-o mai fi rămas… În fine, Andrei Năstase, favoritul şi câştigătorul adevărat al scrutinului din 2017, rămâne în top, ca o şansă reală de a riposta asaltului socialistului.

Este inutil, azi, să ceri cuiva să abandoneze cursa în favoarea altuia, „mai cu şanse”. Orice renunţare se va face neapărat în perspectiva unui câştig politic, fie şi de imagine. Azi însă, candidaţii mai sunt plini de speranţă. Nu-i certaţi. Ieşiţi cât mai mulţi la vot şi alegeţi-i pe cei care vă plac. La această etapă şi în aceste condiţii pericolul mare este absenteismul, din disperare şi lehamite. Nu vă lăsaţi pradă lor. Nu vă resemnaţi. Adevăratele înfrângeri, vorba poetului damnat, sunt renunţările la vis.

Nu vă certaţi oponenţii cu aceleaşi viziuni, dar cu preferinţe diferite. Lăsaţi loc de bună ziua, de negocieri după primul tur şi de înţelegere întru binele comun după scrutin. Pentru că, scăpat din mâini la etapa bulversărilor electorale, procesul unificator poate fi reluat după. Iar în turul al doilea numai o eclipsă pe minţile orăşenilor poate înclina balanţa spre aceşti demagogi, astfel încât, uimitor, dar la această etapă se pare că inflaţia de candidaţi nu dăunează. Hai să pornim deci de la această realitate: suntem nu doar mulţi alegători, ci şi mulţi aleşi. Încrezători, determinaţi şi neobosiţi.

 

 

The following two tabs change content below.