Blestem sau povara unui mare păcat

N-a crezut că, ajunsă la o vârstă înaintată, în loc să se roage de sănătate, se va ruga zi şi noapte să-i trimită Dumnezeu moartea cât mai curând

O tristeţe adâncă aruncă valuri grele peste sufletul Nadiei. Tot corpul e plin de boli şi suferinţe. Dar suferinţele fizice aproape că nu le mai ia în seamă. La peste 70 de ani, cel mai tare o doare comportamentul fiicei şi al nepotului. N-a crezut că, făcând act de donaţie a apartamentului unicului său nepot, va ajunge să fie alungată din propria locuinţă. Nu s-a gândit că, ajunsă la o vârstă înaintată, în loc să se roage de sănătate, aşa cum o fac prietenele de seama ei, se va ruga zi şi noapte să-i trimită Dumnezeu moartea cât mai curând.

Amintirea îi hrănea iubirea de altădată

Nadia a fost o femeie frumoasă. Şi acum e frumoasă chiar dacă suferinţele şi anii i-au lăsat urme. Avea 17 ani când s-a îndrăgostit de un aviator rus. Nebun de dragoste era şi acesta şi a luat-o cu el la Moscova după o lună de vacanţă în Delta Dunării unde fata locuia cu părinţii. Dar cea care urma să-i devină soacră n-a vrut să o primească în casa ei. Refuzul categoric de a-şi lăsa fiul să se căsătorească cu o „mucoasă” fără studii, cum o numise, au lovit în demnitatea fetei.

Cu inima zdrobită, biata de ea a plecat la gară fără să-l aştepte pe tânărul pe care îl iubea. S-a întors acasă mai tristă ca niciodată, arsă de focul primei iubiri din care foarte repede s-a ales numai cenuşa, o cenuşă vulcanică fierbinte, ce i-a acoperit sufletul toată viaţa. „Despre acea dragoste n-am vorbit cu nimeni de atunci”, mi se destăinuia femeia. Trăia încă o dată amintiri frumoase şi răscolitoare. Amintirea îi hrănea iubirea de altădată şi îi lumina chipul. De atunci multă apă a curs pe Nistru.

O altă mare iubire femeia n-a mai întâlnit. La numai doi ani după scurta poveste cu aviatorul, s-a măritat cu un băiat foarte cumsecade, mândru la chip şi blajin. S-au stabilit cu traiul într-un oraş din Republica Moldova. Nu l-a iubit. Au convieţuit cu respect unul faţă de altul mai bine de 20 de ani, timp în care s-a născut unica ei fiică, Ilinca. Fetiţa era deja mărişoară când blajinul soţ al femeii a murit. Ea era încă destul de tânără. După câţiva ani de văduvie, s-a recăsătorit cu un alt bărbat, care de asemenea era ca pâinea cea caldă. Nici cu acesta nu s-a luat din dragoste, dar au trăit zile cu pace şi înţelegere, oferindu-i Ilincăi tot binele din lume.

Decât să-i strici copilului cheful, mai bine să-i spargi capul

Copil răsfăţat, Ilinca nu trăgea la carte. Părinţii s-au pus luntre şi punte ca măcar un colegiu să termine. Şi fata a absolvit cu chiu, cu vai colegiul. Era antipodul mamei sale. Nadia învăţase foarte bine şi a avut o carieră strălucită pe tot parcursul activităţii de muncă, i s-au încredinţat mereu posturi de mare răspundere. Dar fiică-sa, aşa cum vă spuneam, n-a avut dragoste de carte. Nici să muncească nu-i plăcea. Iar lenevia, se ştie bine, este începutul tuturor viciilor. Ce folos că era şi este foarte frumoasă, flăcăii nu s-au dat în vânt după ea. I-au ieşit în cale mereu nişte oameni de nimic.

Repartizată după absolvirea colegiului la o grădiniţă dintr-o suburbie a Chişinăului, a legat o relaţie cu o brută de băiat, care era cunoscut în tot oraşul drept cel mai mare huligan. Cu mare greu, mama a convins-o să se despartă de el. Cam din aceeaşi categorie a fost şi al doilea flăcău cu care s-a căsătorit şi i-a adus pe lume nepotul. Atunci părinţii care aveau casă mare la sol au hotărât să o vândă şi să cumpere două apartamente: unul pentru ei şi unul pentru familia fiicei.

Aşa au făcut. Dar ce folos? Din coadă de câine sită de mătase nu faci. Ilinca n-a avut cum să-şi întemeieze o familie cu un neisprăvit. Au divorţat destul de repede. Al treilea soţ al Ilincăi, cu 30 de ani mai mare decât ea şi cu copii însuraţi, a ademenit-o cu banii săi mulţi. Ciudata alegere a umplut inimile părinţilor de necaz şi uimire, de revoltă şi nemulţumire. Dar ştiţi că este o vorbă: decât să-i strici copilului cheful, mai bine să-i spargi capul. De prea mult necaz adunat de la Ilinca, tatăl vitreg s-a îmbolnăvit şi a plecat foarte repede pe drumul cel fără de întoarcere. Iar Ilinca a plecat cu alesul său peste hotare, lăsând nepotul în grija bunicăi.

Tratată mai rău ca o servitoare în propria casă

Bunica l-a crescut cu dragoste şi alint. Între timp, pe lângă bolile pe care le avea, medicii i-au mai depistat una, cea mai groaznică – cancerul. S-a întristat foarte tare în acele clipe! Şi-a sunat fiica şi a rugat-o să se întoarcă acasă. „Nu ştiu câte zile mi-au mai rămas să văd soarele. Vino, draga mamei, acasă şi vom pune la punct mai multe lucruri, vei avea grijă de fiul tău, căci e deja mare şi nu sunt în stare să-l stăpânesc”. Şi Ilinca s-a întors acasă cu soţul său bătrân, neputincios şi scârbos, dar plin de bani.

Bunica, crezând că sfârşitul e aproape, s-a grăbit să întocmească actul de donaţie a apartamentului pentru scumpul său nepot. Nu ştia ce o aşteaptă. Nu ştia că îi va fi dat să treacă prin alte crunte încercări şi nici nu ştie prin ce minune cancerul a dispărut. Mergând după un an la medic, avea să afle cu bucurie că tumoarea a dispărut. Vestea însă a pus-o pe jar pe Ilinca: „Cum adică, ne-ai minţit? Toată viaţa te prefaci că eşti bolnavă, neruşinato!”.

Umilinţele şi vorbele de ocară au început să curgă şuvoi. Dar asta încă nu e tot. N-a intuit bătrâna că umilinţele vor fi amplificate odată cu însurătoarea nepotului, că vor urma ani grei de înstrăinare şi dureri. Nepotul i-a adus în casă noră, apoi un strănepot. Deveniţi stăpâni în casa ei, aceştia i-au pus claie peste grămadă toate lucrurile în camera cea mai mică din cele trei şi aproape că nu-i dau voie să iasă de acolo.

Tratată mai rău ca o slugă, a ajuns să audă într-o zi de la nepotul său: „Poţi să pleci de aici, apartamentul nu-ţi mai aparţine! E al meu!”. Iar când bunica a încercat să-i reproşeze, scumpul nepot i-a deschis uşa şi a poftit-o afară: „Du-te şi să nu te mai întorci aici niciodată!”.

Multe îndurase sărmana până atunci, dar aceste vorbe i s-au înfipt ca un cuţit în inimă. A plecat după dreptate la procuratură, dar fiica, ce-a făcut, ce-a dres, a reuşit să convingă instanţa că bătrâna e bolnavă psihic şi nu i s-a mai făcut dreptate. A rămas să sufere în continuare în propriul apartament, înghiţind zilnic ca pe o pastilă amară vorbele grele ce i le aruncă fiica şi nepotul, iar de ceva timp şi nora. Nu ştie cât îi este dat să mai îndure, aşa cum nu ştie de unde i se trage acest chin.

„Poate că e un blestem pe capul meu sau poate duc povara unui mare păcat pe care l-a făcut, încă în anii tinereţii, străbunicul meu. Nu ştiu. Dar am venit să vă povestesc necazul ca să fie de învăţătură pentru alţii, să nu se grăbească să dăruiască propriile case celor dragi”, şi-a încheiat Nadia trista poveste.

Nina Neculce

 

The following two tabs change content below.