Blănarul de la Colibaşi

Vopseşte şi prelucrează pielicele de vulpe, nutrie, iepure, miel, nurcă, bizam, căpriţă de munte, din care meştereşte lucrări unicat ornate cu elemente naţionale

 

În peste jumătate de secol, mii de piei de animale au trecut prin mâinile lui Constantin Cojan din localitatea Colibaşi, raionul Cahul, din care coase manual, în mod inedit, bundiţe, căciuli şi alte obiecte din blană. Este cunoscut pentru meşteşugul său pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Lucrările sale sunt căutate în special pentru stilul tradiţional. Azi, oameni de rând, dar şi multe personalităţi din lumea artelor poartă lucrări confecţionate de mâinile meşterului popular.


Când l-am văzut prima dată pe nea Costică, un bărbat trecut de şase decenii, vindea bondiţe, căciuli, mănuşi şi blăniţe de oi. A deprins meşteşugul din copilărie. „Am văzut degetarul şi acul cu aţă la tatăl şi bunelul meu, apoi le-am deprins şi eu meseria. Am învăţat-o de-a fir a păr. Cos ilice, bolerouri, mănuşi, căciuli, tot ce se poate face din pieile animalelor”, spune el. Coase cu multă migală elementele decorative în stilul ornamentelor tradiţionale, devenind cunoscut în special pentru bondiţele şi căciuliţele de cârlan, purtate de multe personalităţi din domeniul artelor din republică.

 

Anotimpul pieilor

 

Pieile animalelor le cumpără conservate, apoi le prelucrează după o anumită tehnologie. Nu duce lipsă de materie primă, cumpără blăniţele de la trei oieri cu care pe parcursul anilor a stabilit relaţii de prietenie adevărată. Aceştia au împreună câteva sute de oi.

 

„Primăvara, când se taie mieii, oile pentru sărbătoarea Sfintelor Paşti,  achiziţionez majoritatea pieilor şi în prima jumătate a verii sunt foarte ocupat cu ele. Le prelucrăm, le tăbăcim, le spălăm bine şi pe urmă începem a coase”, explică meşterul popular. După ce prelucrează bine pieile în lunile iulie – august, meşterul le vopseşte şi le pregăteşte pentru cusut.

 

Secretele lui nea Costică

 

Orice meşteşug are un secret. Pentru ca pieile să nu miroase, nea Costică povesteşte că „este o soluţie specială care spală grăsimea de oaie complet, iar odată cu grăsimea dispare şi mirosul. E o procedură migăloasă care se repetă de şapte–opt ori”. Prin mâinile lui au trecut zeci de mii de pielicele. Meşteşugul lui nea Costică este mai mult manual, dar cahuleanul are şi un mecanism, care-i uşurează munca de curăţire a pieilor.

 

„Am un dispozitiv, cumpărat mai încoace, la care se pune glaspapir. Oricum curăţirea o finisez cu mâna. Tehnologia cere ca pielea pentru lucru să nu fie nici prea uscată şi nici umedă, iar eu mă strădui să o respect”, spune din secretele sale bărbatul. Cunoaşte totul despre tehnologia lucrului cu blăniţele animalelor. „Eu am învăţat tehnologia pielii şi la Colegiul Tehnologic de prelucrare a pieilor din Chişinău (1969-1973), iar ca să-mi satisfac curiozitatea am plecat la diferite uzine de prelucrare a pieilor din Ivanofrankovsk, Lvov, Harkov. Am vrut să ştiu totul despre această profesiune. După absolvirea colegiului am lucrat în Chişinău un timp, iar după ce m-am căsătorit am trecut la baştină, unde mai tot timpul m-am ocupat de ceea ce vedeţi azi pe masă”, îşi deapănă amintirile nea Costică.

 

„Două mâini nu le reuşesc pe toate”

 

I se luminează faţa când îşi aminteşte că, odată cu deschiderea hotarelor, a avut multe vizite în România, unde şi-a legat prietenii pe viaţă cu meşterii care au aceleaşi ocupaţii. Merge des la diferite expoziţii în România şi-i pare rău că nu poate să acopere toate invitaţiile la expoziţii şi târguri. „Refuz, uneori, pentru că nu am ce vinde. Lucrul e mai mult manual, căci nu am o bandă rulantă să-i dau drumul să coase”, conchide meşterul popular.

 

Are o familie de invidiat. Soţia Elena este profesoară de fizică şi matematică la liceul din Colibaşi, de aceea nu-l poate ajuta în ocupaţia sa. Este ajutat deseori de două femei.

 

„Oricum toate lucrurile trec în fine prin mâna ei, ca să le aprecieze”, spune şugubăţ el. În afară de meseria care-i îndestulează financiar şi spiritual viaţa modestă pe care o trăieşte, colibăşeanul are şi pământ, şi animale în jurul casei.

 

„Oi n-am crescut, dar brânză mănânc printre primii!”

 

„Mai am o pasiune. Îmi place lucrul la pământ. De multe ori am avut gânduri să abandonez treaba asta ca să-mi deschid şi o menajerie cu animale domestice. Tot timpul am crescut în gospodărie iepuraşi, nutrii, prepeliţe, găinuşe, purcei, raţe, gâşte. Oi n-am crescut, dar brânză mănânc printre primii!”, spune râzând în hohote moşul.

Sunt şi zile când nu pune mâna pe pielicele şi asta se întâmplă când merge în câmp. La expoziţii cojoacele, bondiţele, căciulile cusute de nea Constantin Cojan le cumpără ca pâinea caldă şi oameni simpli, şi artişti.

 

„Le plac lucrările mele căci le fac cu mult suflet şi tind ca orice obiect să fie făcut calitativ. Pentru un teatru am cusut căciuli ca pe timpul dacilor şi încălţăminte din piele întoarsă, pelerine. Comenzi sunt multe, mă rog de sănătate numai. Atrag clienţii prin lucrările mele pur tradiţionale, meşteşug cules de la tatăl meu, Stelian”, încheie în timp ce ochii i se umplu de lacrimi când îşi aminteşte de cel care l-a crescut.

 

Atitudine „omenească”

 

Ca orice om, trece şi prin perioade mai dificile. Cahuleanului Constantin Cojan i-a fost greu în anii ’90. Pielicele erau, clienţi erau, dar nu lucra pentru bani, dar pe barter, mai mult pentru cereale.

„A fost un caz că am crescut peste 30 de porci pe care-i vindeam. Aşa erau timpurile”, povesteşte meşterul. În acel timp mai era şi o atitudine neserioasă în societate faţă de cojocărie. De multe ori vopseaua pe care o lua pentru colorarea pieilor nu dădea efectul dorit. A avut un caz când a stricat peste două sute de blăniţe de iepuraş.

 

Femeia cu bondă

 

Are trei copii, doi fii şi o fiică. „Feciorul cel mare cunoaşte foarte bine tehnologia prelucrării pieilor, dar nu o practică pentru că a făcut o facultate economică în România şi are o afacere acolo, de altfel toţi copiii mei au făcut facultatea peste Prut”, se mândreşte meşterul popular.

 

Constantin Cojan este poreclit la Colibaşi „nea Costică, cel cu bondiţele”. „În sat la noi au fost mulţi meşteri care cunoşteau foarte bine lucrul cu pieile, dar mulţi dintre ei nu mai sunt în viaţă, iar alţii  au plecat peste hotare”, mărturiseşte cojocarul de la sud.

 

A vopsit şi a prelucrat diferite pielicele: de vulpe, de nutrie, iepure, miel, nurcă, bizam, căpriţă de munte. Vânătorii îi propuneau pielicele de animale sălbatice. „Soţia mea toată viaţa a avut bondă, când era mai tinerică, avea căciulă după modă. Mereu o entuziasmam cu un cadou făcut de mine. Azi şi ginerii, şi nora, şi nepoţii, şi cuscrii poartă ilice meşterite de mâinile mele, care de-acum sunt bătrâne”, zice cu satisfacţie cahuleanul, îndreptându-şi privirea spre mâini.

Victoria POPA

The following two tabs change content below.
Victoria Popa

Victoria Popa