Bibliotecarul revoluţionar

Un tânăr din Izbişte, Criuleni, a reuşit să facă din biblioteca satului un centru de atracţie pentru copii şi adulţi

Alexandru Rusu a plecat din Chişinău în sat şi a început viaţa „de la zero” cu puţin timp înainte de plecarea comuniştilor de la guvernare. Revolta de la Chişinău din 2009 l-a găsit deja în satul de baştină, Izbişte, raionul Criuleni. În timp ce la Chişinău prindea contur Alianţa pentru Integrare Europeană, tânărul – tătic a doi copii – se afla în faţa dilemei – să accepte ori nu funcţia de bibliotecar în biblioteca sătească, cu un salariu de 900 de lei.

Avea 30 de ani şi o diplomă prin care ar fi putut ajunge cel puţin inginer meteorolog. „Tare îmi trebuie mie biblioteca asta”, a fost prima lui reacţie. Însă a venit toamna, a strâns roada de pe câmp, apoi a venit prima ninsoare, ce avea de făcut? S-a gândit cât s-a gândit şi a acceptat. Aşa a ajuns Alexandru cel mai tânăr, dar şi unicul bărbat bibliotecar din raionul Criuleni.

Alexandru a studiat la Facultatea de Geografie a Universităţii din Tiraspol. După absolvirea facultăţii, şi-a făcut stagiul la staţia de meteorologie din Bucureşti. Ar fi putut fi un bun inginer meteorolog. Atât doar că, între timp, a aflat că salariile angajaţilor de la staţia de meteorologie din Chişinău sunt mici. Ar fi putut face masteratul, dar s-a răzgândit. S-a gândit să plece, cum fac majoritatea, peste hotare.

A ales Cehia ca ţară de destinaţie. Aici, însă, culmea ghinionului, trebuia să lucreze în tura de noapte la o uzină metalurgică. Ziua nu-l lua somnul, iar noaptea abia de se mai ţinea pe picioare. În plus, persoanele din fostul spaţiu sovietic erau tratate cu dispreţ.

Peste o lună s-a întors în R. Moldova. Câţiva ani a lucrat la o fabrică de mobilă din Chişinău, unde primea circa 5000 de lei. Când părea că s-a stabilizat situaţia sa financiară, lucrurile la fabrică au început să meargă prost. Aveau comenzi puţine, iar salariul redus la jumătate a început să-l primească cu mari întârzieri. Se căsătorise, avea doi copii mici.

„Decât la oraş codaş, mai bine în satul meu fruntaş”, şi-a spus Alexandru. A luat familia şi a plecat în satul Izbişte, unde avea trei ha şi a planificat să facă agricultură. Într-o zi, mama sa, care lucra la primărie, l-a întrebat dacă vrea să ocupe funcţia de bibliotecar. Cum-necum, dar avea studii superioare. „Iaca ce n-am mai făcut!”, şi-a spus în gând Alexandru. Dar, după câteva săptămâni, s-a gândit să încerce.

În maculatura sovietică

„Prima lună cât am stat în bibliotecă m-a cuprins disperarea, în jumătate de zi abia dacă intra pe aici un om. Nu aveam nici cu cine schimba o vorbă. Am început inventarierea cărţilor. Era îngrozitor. În 1991, din două biblioteci – cea pentru copii şi cea pentru maturi – a fost făcută una. Am început să înregistrez ce am şi cam care ar fi valoarea cărţilor. 90 la sută erau cu grafie chirilică”, spune tânărul.

La primul seminar, la care s-au întrunit toţi bibliotecarii din raion, l-a cuprins ciuda. Majoritatea erau pensionare şi aproape fiecare a doua îl întreba cât va mai rezista, o lună-două? S-a mai însufleţit organizând primele acţiuni culturale cu ocazia zilei de naştere a lui Eminescu, Alecsandri.

„Am conceput nişte standuri despre Mihai Eminescu. Păreau frumoase, eram mândru de ele. Copiii mai că nu se împiedicau de ele, însă nu se arătau interesaţi. Veneau doar din cauza că le cerea diriginta cu care avusesem o înţelegere. Mi-am zis că, dacă nu transform biblioteca într-un local atractiv, nu mai are rost să stau acolo”, spune tânărul.

S-a gândit cât s-a gândit şi a pornit în căutarea proiectelor. S-a adresat la Corpul Păcii, solicitând un voluntar care l-ar ajuta să facă proiecte. Într-o zi, s-a pomenit cu un american în mijlocul bibliotecii, un tânăr de culoare, bine făcut, Daniel Parcher. S-a interesat dacă poate avea „un oficiu” în bibliotecă? „Cum să nu? Măcar şi toată încăperea”, s-a însufleţit bibliotecarul.

La bibliotecă s-a aciuat un american!

Odată cu apariţia voluntarului, unul câte unul, împinşi de curiozitate, au început să apară copiii. Daniel a învăţat limba şi le povestea lucruri interesante despre ţara în care s-a născut şi pe unde a mai călătorit. Între timp, au înregistrat Asociaţia obştească „Voce” şi au început să lucreze la primul proiect. Astfel, în biblioteca din Izbişte a apărut o sală de computere conectate la internet. Timp de un an, au câştigat trei proiecte. Recent, Daniel şi-a considerat misiunea încheiată şi a plecat.

Alexandru continuă un proiect prin care copiii învaţă tehnicile de realizare a unei fotografii. Are computere, scaner, imprimantă, un aparat de fotografiat performant. Dar cel mai important e că, în aceşti ani, n-a uitat să atragă fonduri pentru carte.

„Primarul mă roagă să alerg într-o parte, în alta, acţiuni de voluntariat. Însă eu i-am zis: ‘În acest caz, nu uitaţi şi de bibliotecă’. Dacă în primul an, am primit 5000 de lei pentru cărţi şi abonamente la ziare, în ultimii ani, această sumă aproape că s-a dublat”, se laudă bibliotecarul.

Totuşi mai au multe cărţi în chirilică. Din totalul de vreo 9000 de cărţi, doar 2000 sunt în grafie latină. „Copiii nu mai ştiu să citească în chirilică, şi nici nu le propun. Scot anual din circuit circa 400 de cărţi. În vreo zece ani, sper să scăpăm de ele”, mai spune el.

Pensionarul, cartea şi Lenin

Cele mai solicitate cărţi în rândul copiilor sunt ale autorilor înscrişi în programul şcolar şi detectivele. Vârstnicii se pierd în compartimentul de cărţi cu grafie chirilică şi în limba rusă. Moş Nichita, poet local, are peste 70 de ani, în fiecare an cere una şi aceeaşi carte, „Vecinîi zov” de Anatoli Ivanov.

O aduce, apoi, la scurt timp, vine, o cere şi o reciteşte iar şi iar. În rândul pensionarilor mai sunt întrebate cărţile lui Ion Druţă, ale Ariadnei Şalari şi ale Lidiei Istrati, în grafie chirilică. Surprizele nu se încheie aici, după o masă, în ungher, Alexandru a descoperit un portret al lui Vladimir Ilici Lenin. „Eu am fost pionier”, spune Alexandru.

„Mi-i interesant, îl scot câteodată, îl arăt copiilor şi îi întreb: ‘Ştiţi cine e acesta?’. Ei însă ridică din umeri. Pe mine m-a privit zilnic de pe paginile manualelor, iar ei nu-l cunosc!”, râde mirat Alexandru.

„Unde se învaţă profesia de bibliotecar?”

În aceşti patru ani, salariul bibliotecarului n-a crescut prea mult, circa 1900 de lei, biblioteca însă e plină de copii. Spre surprinderea sa, în una din zile, s-a apropiat de el o fetiţă şi l-a întrebat unde se învaţă profesia de bibliotecar.

„Nici n-am visat la o recunoştinţă mai mare. Cărţile sunt azi scumpe, nu fiecare copil ar putea să-şi facă o bibliotecă personală. De aceea, fiecare ar fi bine să înţeleagă cât e de important să existe o bibliotecă în sat. Cu atât mai mult că suntem în epoca în care cartea concurează cu internetul. Ţine de datoria noastră să atragem cât mai mulţi copii în acest local”, mai spune tânărul.

Printre alte realizări ale sale, ne-a mai atras atenţia o acţiune, „Biblioteca vine acasă la tine”. În drum spre casă, la solicitarea bătrânilor, Alexandru le duce câte un ziar ori câte o carte. „Sunt un fel de bibliotecar-poştaş”, spune el.

Svetlana COROBCEANU

 

 

 

 

The following two tabs change content below.