Bătrânul poet? O caricatură!

 

 

Eugen Lungu

Eugen Lungu

            Bătrânul Poet este probabil cea mai populară poezie a lui Aureliu Busuioc. Dar şi cea mai prost înţeleasă.

Ajuns la senectute, poetul era identificat cu propriul personaj din respectivul poem. Aniversările scriitorului, mai ales din ultimul deceniu şi ceva, speculate jubilativ de presa republicană, includeau în tam-tamul lor bubuitor şi nelipsita sintagmă. Ziariştii îşi titrau astfel articolele omagiale dedicate lui Aureliu Busuioc. Îmbinarea ajunsese deja un clişeu. Mai mult: sintagma devenise o marotă care îşi eclipsa propriul creator. Ţin minte o serată dedicată lui A. Busuioc la o bibliotecă din centrul capitalei când cineva citise cu mult patos poemul, punând  tot focul emotiv în buclucaşa îmbinare. Omagiatul doar surâdea reticent.

Exegetica a mers şi ea pe mâna clişeului, agăţându-i cozi multicolore şi franjuri măiestrite. Astfel, expresia a ajuns o cheie de boltă în forul Busuioc. Iată una dintre solemnele definiţii înjghebate în baza ei: „Bătrânul Poet (emblemă a geniului)”. Putem să şi continuăm: „Depozitar de valori perene, omul care s-a consacrat Creaţiei, întruchipării artistice a omenescului şi adevărului absolut. Metonimie a cuvântului inspirat, Bătrânul Poet dispune de acea «iarbă a fiarelor» cu ajutorul căreia îl îmblânzeşte pe Cronos, îl ţine în frâu, îl hipnotizează chiar. Gradele de comparaţie subliniază calificativul bătrân (citeşte – etern)”.

Exemplele vă aşteaptă nenumărate în articolele „de specialitate”. Unul aţi putea să-l citiţi chiar în România literară: „E notabilă imaginea din poemul Bătrânul poet, ca o autoreflectare a propriei situaţii biografice”.

            Ceea ce mă miră în această tevatură „hermeneutică” e că scriitorul (era să scriu din inerţie  Bătrânul Poet!) nu a protestat. Folcloristica interpretării pozitive a sintagmei cu pricina evoluase într-atât, încât părea că acesta e purul adevăr „literar şi artistic”. Nimeni nu se mai îndoia că ar fi posibilă şi altă tâlcuire, că sintagma ascunde în miezul ei semantic un alt concept, mult prea departe de cel reverenţios-poetic pe care i-l inoculase uzul „folcloric”.

Adevărul e că poemul Bătrânul Poet de Aureliu Busuioc este o replică parodică şi uşor caricaturală la poezia cu un titlu absolut identic (Bătrânul poet, doar că fără majusculă!) scrisă de Andrei Lupan. Bucata în cauză a lui Lupan e datată cu anul 1964. Aureliu Busuioc şi-a publicat pentru prima dată poemul în revista Nistru, nr. 12 din 1968, adică patru ani mai târziu. Reluăm mai jos întreaga poezie a lui Andrei Lupan, cândva destul de populară (fusese tradusă în rusă şi ucraineană, iar scriitorul lituanian Eugenijus Matuzevicius, aproape leat cu Lupan, o tălmăcise în limba patriei sale). Azi poemul e mai mult uitat.

  

BĂTRÂNUL POET

Trece îndârjit, ca pe grele talazuri,
cu anii războindu-se, cu zilele – noian.
Ochii iubirilor mari îl urmează,
iar setea lor bântuie fără alean.

Şi nu e răgaz de cei fără număr,
purtaţi ca pe umeri în conştiinţă,
îl strigă de pe măgurile lumii,
cu neînduratul tribut al credinţei.

Unde e pavăza ce i-ar ascunde
fruntea pleşuvă, spinarea gârbovită?
Pe fiece zi, ca pe-o carte profundă,
gândul drumeţ în tremur ezită.

Vitregă trece ora hodinei,
dar nu-s oboseli pentru ciudata-i fire,
apare cu verbul sclipind de lumină,
cu harul năstruşnic al înnoirii.

Şi iar e de faţă cu cei ce-l aşteaptă,
înalt în tărie, purtând diademă,
stăpân pe a graiului taină şi faptă
şi nebiruit făurar de poemă.

1964

 

Este puţin probabil că Andrei Lupan a avut drept prototip un poet anume. E mai degrabă un personaj generic, plămădit după reţetarul stalinist – scriitorul este „inginerul sufletelor omeneşti”. Poetul trebuie să fie neapărat tribun, neapărat militant tenace. Verbul său e obligat să fie mereu „pe fază” pentru a-şi onora comandamentul social. Acest profil robotizat al bardului sovietic e transpus perfect în poemul lui Lupan şi funcţionează ca un angrenaj bine uns. Poetul trece „îndârjit, ca pe grele talazuri”, cei mulţi îi aşteaptă cântările: „Ochii iubirilor mari îl urmează,/ iar setea lor bântuie fără alean”. Bătrânul poet e pătruns de sacra sa misiune, responsabilitatea în faţa chemărilor vremii şi a aşteptărilor poporului îl copleşeşte: „Şi nu e răgaz de cei fără număr,/  purtaţi ca pe umeri în conştiinţă,/  îl strigă de pe măgurile lumii,/ cu neînduratul tribut al credinţei”. Bătrâneţea nu e o scuză pentru apostolatul său, uzura fizică nu-l deviază de la „înalta misiune” de primenire a lumii: „Unde e pavăza ce i-ar ascunde/ fruntea pleşuvă, spinarea gârbovită?/ Pe fiece zi, ca pe-o carte profundă,/ gândul drumeţ în tremur ezită.// Vitregă trece ora hodinei,/ dar nu-s oboseli pentru ciudata-i fire,/ apare cu verbul sclipind de lumină,/ cu harul năstruşnic al înnoirii”.

În antiteză, poetul imaginat de A. Busuioc e un tip nu pur şi simplu bătrân, ci „grozav de bătrân”, un ramolit fără speranţă: „Când trece pe stradă Bătrânul Poet,/

bătrânul, grozav de bătrânul Poet,/ Se scurge şi timpul atunci mai încet,/ ei bine, cu mult mai încet”. Pentru a spori efectul acestui uzaj biologic, scriitorul repetă obsesiv pasajul-refren pe tot parcursul poemului. Mai mult, autorul ne lasă să înţelegem că „grozav de bătrânul Poet” nu a fost nici în tinereţe mai plin de foc şi mai original: „Priviţi-l, bătrânul acel desuet,/ e-un tânăr acum desuet”.

Spre deosebire de poetul-tribun, urmat de „ochii iubirilor mari” şi de „setea fără alean” a mulţimilor, „grozav de bătrânul Poet” are o suită de fani atinşi şi ei de marasmul senilităţii: „Bătrâni şi bătrâne în scuaru-amurgit,/ pe scaune-n scuaru-amurgit,/ Încep să declame cu glasul dogit,/ cu glasul extrem de dogit./ Când versuri ştiute demult pe de rost/ răsună şi-acum pe de rost”. (Urmăriţi cum funcţionează în acest poem repetiţia – e un truc poetic de mare efect sonor şi ideatic!)

Deşi înaintat în etate, nobilul mânuitor de cuvânt din poemul lui Lupan stăpâneşte pe deplin timpul, situându-se cumva, zeieşte, deasupra vremii (te joci cu tribunii!?). El se „războieşte” „cu anii…, cu zilele – noian”, el înfruntă trecerea: „Pe fiece zi, ca pe-o carte profundă,/ gândul drumeţ în tremur ezită…// Vitregă trece ora hodinei,/ dar nu-s oboseli pentru ciudata-i fire,/ apare cu verbul sclipind de lumină,/ cu harul năstruşnic al înnoirii”. El manipulează deci timpul şi deţine ca un super-mag „harul năstruşnic al înnoirii”.

Pe când „grozav de bătrânul Poet” sleieşte timpul. Când apare el „Se scurge şi timpul atunci mai încet,/ ei bine, cu mult mai încet”. Personajul conturat de Aureliu Busuioc e mai mult al trecutului, un trecut imemorial din epoca balurilor cu mazurci. Busuioc operează foarte sugestiv cu aceste metafore ale unui timp revolut – cât face doar puntea asociativă amurgit-dogit! Crepuscularul său poet e atât de depăşit de vremea în care se mişcă, încât moşul pare că alunecă din timp: „Dar el e atât de voinic şi absent,/ Poetu-i atât de absent,/ Că nu mai desparte trecut de prezent/ şi nici viitor de prezent./ El vede, dar unde anume în timp,/ Ei, unde anume în timp?”. Dacă remarcaţi, bătrânul nu e o epavă, o dărâmătură umană ca poetul lui Lupan („fruntea pleşuvă, spinarea gârbovită”); dimpotrivă „e atât de voinic”. Însă e absent din prezentul pe care îl traversează, deoarece e confiscat de trecut şi depăşit de prezent. Într-un cuvânt, e un retardat care nu mai face faţă solicitărilor emise de actualitate.

Generaţiile tinere prind imediat acest defazaj al uncheşului, această întârziere morală şi profesională a „grozav de bătrânului Poet” şi îşi cam bat joc de el. „Ba fug chiar din urmă şi-l strâmbă grozav,/ ei bine, îl strâmbă grozav”. În această semantică a retardării, deosebit de ingenioase sunt remarcile dintre paranteze, care par adevărate aparteuri în drama trecerii iremediabile. E şi aici un joc antagonic al lexemelor. Neologismul estival nu poate intra în vocabularul tombaterei care descinde din arhaic: „(auzi ce cuvânt: estival!)”; la fel repugnă tinerilor tempoul moşneagului încremenit în timp: „(aiurea, copiii – încet!)”.

Această polaritate caricaturală pe care A. Busuioc o construieşte cu vicleană subtilitate (iată de ce cei mai mulţi dintre noi am căzut în aurita cursă pe care ne-a întins-o, meşteşugit, scriitorul!) are un corolar – finalul poemelor. În ultima strofă a poeziei sale, A. Lupan îşi proiectează personajul pe un fundal eroic. Încununat cu diademă, bătrânul poet  apare în postura funambulescă de stăpân al graiului şi chiar al lumii: „Şi iar e de faţă cu cei ce-l aşteaptă,/  înalt în tărie, purtând diademă,/ stăpân pe a graiului taină şi faptă/ şi nebiruit făurar de poemă”. Scena e de un monumentalism biblic – poetul-patriarh pare a fi un alt Moise înaintând, cu tablele legii în mână, într-o lumină aurorală. Creatorul de mit se arată poporului pe care trebuie să-l conducă prin verb „stăpân pe a graiului taină şi faptă/ şi nebiruit făurar de poemă”. 

            Grozav de bătrânul Poet” vede nu o diademă, ci doar un cap cu gambetă (simbol al frivolităţii mondene!) şi intimidat, ba chiar timorat de cântecul de glorie pe care şi-l doresc tinerii, se întoarce, falit spiritual, spre caietul său preistoric: „Şi-aude cum tinere voci ca prin vis,/ îngână anume ca-n vis,/ Un cântec de glorie încă nescris,/ un cântec cum nu s-a mai scris.// Şi-atunce se-ntoarce Bătrânul Poet/ şi-aleargă Bătrânul Poet,/ Să scrie, să şteargă-n acelaşi caiet,/  de-o viaţă-n acelaşi caiet…”.

            Nu e exclus ca acest detaliu burlesc (vechiul caiet) să fie nu un simplu moment ficţional, ci un amănunt real din biografia unui versificator depăşit de vremi pe care A. Busuioc îl ştia (e cumva Lupan însuşi?). Simbolul este însă magnific: caietul „reformat” sugerează un canon artistic apus care îl mai ţine pe bătrân în mrejele sale.

Antagonismul situaţiei e tranşant: Moise, pardon! bătrânul Poet, eroicul personaj al lui Lupan, merge el în fruntea maselor (de, ideologia!), pe când „grozav de bătrânul  Poet” e târât sau împins înainte de cei tineri.

Aureliu Busuioc contrabalansează astfel parodic, element cu element, magnificienţa tribunului. În consecinţă, Bătrânul Poet din poemul său este un nimeni, un ins fără însuşiri, o fosilă a unui timp apus. Sintagma nu comportă în ea nimic pozitiv, e o poreclă parodică, o etichetă lipită unui ageamiu căzut din graţiile artei!

Şi noi am făcut din ea, pe parcursul a cel puţin un deceniu şi ceva, un simbol cultural de tot dichisul! Doar pasa lui V. Beşleagă ne-a avertizat că suntem pe picior greşit! Altfel o lălăiam şi de acum înainte.

Este inutil, cred, să adaug că a pune semnul identităţii între Aureliu Busuioc şi Bătrânul Poet (grozav de bătrânul!) e cel puţin riscant. Dacă nu cumva chiar o blasfemie! Mai ales că poemul cu pricina nu înglobează nicio iotă din parcursul biografic al autorului: Busuioc avea doar 40 de ani când publica această poezie.

 

Mă întreb acum, detaşat de particularul subiectului de mai sus, câte bazaconii de acest gen va fi conţinând istoria literaturii cu referire la secolii trecuţi, dacă noi rămânem atât de aproximativi în faţa unor fapte de cultură ce s-au petrecut aievea, la doar o întindere de mână distanţă!

 

Eugen Lungu                                                                                                                                                                                                        31 octombrie 2013

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău