„Basarabia în Gulag”, o poveste cutremurătoare a trăirilor la limită

LAGĂRELE MORŢII // Un vis urât care a devenit viaţa însăşi

Cartea „Basarabia în Gulag” de Serafim Saka a apărut în 1995 la „Editura Meridianul 28” din Chişinău. Volumul constituie o culegere de povestiri a 18 protagonişti. Iniţiativa temerară de a alcătui lucrarea – în condiţii în care ochiul rusesc rămâne mereu aţintit asupra Basarabiei (zisă „Republica Moldova”) – aparţine în întregime scriitorului Serafim Saka.

Volumul „Basarabia în Gulag” demonstrează, într-o acută tonalitate epică, faptul că noţiuni emblematice ca patrie, patriotism, naţiune, dragoste de neam, nu numai că nu s-au demonetizat, dar încă susţin până la limită puterea de a rezista şi a trăi, învingând chinuri anevoie de imaginat. „Basarabia în Gulag” se impune, înainte de toate, ca o poveste cutremurătoare a trăirilor la limită.

Ochiul rusesc rămâne mereu aţintit asupra Basarabiei

Să vedem mai îndeaproape în ce constă conţinutul sfâşietor, deopotrivă uman şi inuman, exemplar şi repulsiv, de luciditate a conştiinţei şi incredibilă morbiditate a comportamentelor, de rezistenţă ideatică şi fizică în faţa unor acte barbare, al cărţii respective. „Basarabia în Gulag” este o carte de memorii cu 18 naratori, toţi sunt români basarabeni, care îşi povestesc în construcţii textuale de o antologică expresivitate calvarul pe care l-au îndurat în nesfârşitul proces de vânare declanşat de enkavediştii sovietici, iar mai apoi de către kaghebişti şi deportarea în lagărele siberiene, unde deţinutul nu mai conta ca fiinţă omenească. Şi de ce toate astea? Înainte de orice altceva pentru că erau români, chiar dacă unul sau altul nu comisese nimic condamnabil.

Cei 18 naratori sunt de cele mai variate profesii: profesori, învăţători, militari, magistraţi, preoţi, ţărani etc. Fiecare îşi spune povestea calvarului său, frizând nu o dată imposibilul sorţii: arestarea, drumul de mii de kilometri până la lagărele morţii, nu prea departe de Polul Nord. Cum foamea şi mizeria din trenurile lungului drum cu deţinuţi făceau victime cu sutele, morţii erau aruncaţi pe geam din mersul trenului. Iar în unele lagăre, cele mai depărtate spre Nord, pământul era atât de îngheţat, încât morţii dintr-o singură noapte nu mai puteau fi îngropaţi. Erau căraţi în zăpada uriaşă din mijlocul pădurilor nesfârşite şi lăsaţi să-i sfârtece lupii. Totalitarismele naziste şi comuniste s-au manifestat, la unison, printr-o contradicţie ireconciliabilă, pe spinarea aceleiaşi entităţi: fiinţa omenească.

Pe de o parte, i-au exaltat virtuţile şi au pretins că fac totul să o „dezvolte multilateral”, dar, pe de alta, au hăituit-o, fără să clipească, până la neantizarea ei. Pe ultima copertă a cărţii „Basarabia în Gulag” este tipărit – cu semnificaţie generalizantă – un text desprins din prefaţă care sună astfel: „Nu este corect şi nici creştineşte să compari ororile comise de două regimuri criminale, dar dacă totuşi am face-o, cele pe care le-au comis bolşevicii contra propriului lor popor şi contra popoarelor cotropite sau anexate le-ar întrece de departe pe cele comise de nazişti, fiind fără îndoială cele mai odioase crime din întreaga istorie a omenirii”.
Naratorii îşi continuă, amănunţit, povestea cu anii devastatori, interminabili, din lagărele în care au fost duşi. Şi apoi odiseea eliberării, cine a mai apucat să fie eliberat. Este evident că povestitorii care au îndurat iadul gulagurilor au trăit totul pe propria piele.

Apropo de eliberare: în august 1956, Maxim Holban, ţăran basarabean, după ani chinuitori de detenţie la Kolîma, în îndepărtatul nord siberian, fiind eliberat împreună cu alţi câţiva semeni, printre primele lor gesturi de nesperate fiinţe libere a fost şi acela de a se fotografia, aşa cum fac mai totdeauna oamenii simpli şi puri în momentele decisive de viaţă. Iar pe spatele fotografiei au scris cu litere latine: „Figurile credincioşilor tăi feciori, te salută Scumpă şi Neuitată Moldovă”. Pare incredibil că într-o astfel de clipă a imortalizării eliberării din nesfârşite chinuri, oamenii aceia – cum să zic? – de o indicibilă complexitate a simplităţii pure, au jubilat înainte de toate în lumina emblematică a dragostei lor de patrie. Mai sunt posibile în lumea cinică, infatuată şi dispreţuitoare, pe care o trăim, asemenea gesturi?

Fugind de enkavedişti, un copil s-a ascuns în cuşca unui câine

Arestările românilor basarabeni de către sovietici şi aruncarea lor în gulag s-a petrecut în mai multe etape. Prigoana a început chiar din clipa retragerii armatei române de pe teritoriul Basarabiei şi invadarea de către tancurile sovietice. Apoi, după instalarea masivă şi de lungă durată a sovieticilor acolo, Basarabia devenind oficial republică a Uniunii Sovietice, s-a extins un proces radical de stârpire, pur şi simplu, a românilor, punându-li-se în spinare tot felul de pricini, dintre cele mai aberante. Oamenii se trezeau în puterea nopţii cu o liotă de militari şi civili înarmaţi, erau încărcaţi în căruţe sau maşini şi aruncaţi în trenuri ale morţii, care înaintau ca melcul către „Kolîmele” Polului Nord.

Unele episoade din timpul arestărilor – care nu selectau, ci luau familia întreagă, tineri, bătrâni, copii, tot, tot – sunt stupefiante prin tragismul lor. Raisa Pătraşcu povesteşte, de pildă: „Cuprins de groază, copilul vecinului nostru s-a ascuns în cuşca câinelui şi n-a fost luat. Zile întregi s-a hrănit din mâncarea pe care câinele refuza să o mănânce, lăsând-o copilului”.

Mulţi dintre basarabeni s-au refugiat pe teritoriul României, dorind să rămână aici pentru totdeauna. Dar, ani în şir, au fost vânaţi şi aici de către autorităţile sovietice, mai totdeauna cu concursul organelor de stat comuniste din România. Această prigoană a românilor basarabeni de pe teritoriul României, cu concursul dat sovieticilor de către „fraţii” români, este un aspect mizerabil, ruşinos, de care s-a vorbit prea puţin. Unii dintre românii din România i-au ajutat pe basarabenii refugiaţi, i-au ascuns, i-au miluit, i-au căinat, alţii, însă, i-au dat, fără să clipească, pe mâna sovieticilor, care i-au dus în cutremurătoarea Siberie să piară. Sunt tulburătoare în acest sens, în cartea „Basarabia în Gulag”, povestirile lui Alexandru Usatiuc, Nicolae Balaban şi aceea a Raisei Pătraşcu.

Sub titlul „Toată viaţa am înălţat case”, Palaghia şi Gheorghe Cozma povestesc cum, prigoniţi şi pe teritoriul României, au vagabondat neîncetat de colo, colo, refuzând neobosiţi să se reîntoarcă în Basarabia ocupată de ruşi. Şi peste tot pe unde s-au stabilit temporar, au clădit case, luând-o de la început. Pelaghia Cozma îşi începe povestea astfel: „Povestea e lungă… De fapt nici nu e poveste, e un lung, un foarte lung vis urât care, repetat la nesfârşit în decursul unei vieţi, devine viaţa însăşi… Drumuri şi case, case şi iarăşi drumuri. Toată viaţa am tot făcut case”.

Cartea „Basarabia în Gulag” trebuie editată în România

Unele din textele cuprinse în volum exprimă o frumuseţe stilistică, înţelepciune şi duioşie, calm şi încredere în destin, de o spiritualitate autentică. Cum sunt cele 36 de extrase din scrisorile ţăranului Maxim Holban, trimise, din lagăr, de-a lungul anilor familiei sale rămase acasă, în Basarabia.

O apreciere aparte se impune despre cele „Opt moduri de a trece Prutul”, relatate de Ion Pogorilovschi. Prozele sale din „Basarabia în Gulag” posedă penetraţie şi naturaleţe epică, acuitate în portretizare (vezi pe Ţaţanica), umor suculent şi nostalgie. Metafizicul Pogorilovschi, cel din cărţile despre Brâncuşi, coboară de data aceasta în „Basarabia în Gulag” cu picioarele pe pământul, cel deopotrivă sclipitor şi păcătos, metamorfozându-se într-un fermecător mucalit, doldora de reverie.

Din toate punctele de vedere, cartea „Basarabia în Gulag”, alcătuită cu remarcabil aplomb epic de scriitorul Serafim Saka, ar merita să fie publicată şi în România de o editură generoasă şi de ţinută care încă nu s-a nărăvit să alerge exclusiv după texte maneliste, înveşmântate în coperţi de panoramă.
(din Caietele „Columna”, fragment)

Grigore Smeu

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău