„Basarabia e o mică Românie care interpretează din toate zonele folclorice și nouă asta ni se iartă”

Interviu cu interpreta Zinaida Bolboceanu, Artistă a Poporului

Zinaida Bolboceanu e o cântăreață autentică, mereu în căutare de melos, de cuvânt, de sine. Este creativă, inventivă, originală, dinamică, categorică, deschisă și și-a constituit de-a lungul carierii sale artistice un repertoriu de excepție, interpretat cu mult suflet şi cu mult profesionalism. Este artista absolută, care a reușit să-și zidească vocea în templul Artei vocale tradiționale. Zilele acestea, Zinaida Bolboceanu a împlinit 60 de ani. Cu ocazia aniversării, i-am solicitat un interviu. 

– La vârsta de unsprezece ani, părinții tăi te-au adus la Chișinău, intuind artista din tine, și tu, de fapt, te vedeai, te simțeai artistă. Ai făcut arte plastice, gimnastică artistică, ai cântat la cor, ai vrut să devii medic, pedagog, ba chiar și cosmonaut, ținteai cât mai sus. Şi e bine să ținteşti sus, până la urmă ajungi undeva.

Pe-atunci aveam o mare sete de cunoaștere, citeam foarte mult. Luam cartea dimineață de la bibliotecă și până în seară o și returnam ca să iau altă carte. Pasiunea mea pentru lectură a durat până m-am făcut fată mare, după aia am lăsat cititul, dar cred sau vreau să cred că am acumulat multe lucruri necesare.

– „Zinaida Bolboceanu știe să obțină starea artistică și să o domine”, spunea etnomuzicologul Andrei Tamazlâcaru. Cum domini tu starea artistică?

Andrei Tamazlâcaru mi-a influențat mult cariera – spre creație, spre a gândi altfel decât acel șablon infiltrat în gândirea multora. Eu cred că ea, starea artistică, mă domină, nu pot să mi-o lămuresc, e complicat. Dacă mâine am spectacol, eu, de cu seară, încep să am o stare anume, o încărcătură emoțională, iar, înainte de a intra în scenă, eu nu mai exist. Îmi sunt reci mâinile și am emoții teribile. Nu știu dacă sunt stăpână pe situație, iar când plec din scenă am nevoie de 30 de secunde sau un minut ca să ies din acea stare. Și ies dureros, foarte dureros, mă doare tot.

– N-ai zice, pari foarte stăpână pe tine, pe cântec…

După spectacol, de obicei, sunt tare autocritică, mă consum foarte mult – de ce am cântat așa, acolo nu trebuia așa, nu mi-a ieșit cum mi-am dorit etc.

– Deși ai întotdeauna stările astea tensionate, preferi să cânți pe viu…

Dar cum altfel? Nu cânt cu fonogramă, cu negativ. La TV refuz să mimez, să cânt cu CD, mi se pare ceva fals…

– Pedagogia îți ia mult timp?

Foarte mult.

– Mai multă lume spune că fostele studente cântă la fel ca și profesoarele lor de canto, că le-ar imita…

Studentele mele nu seamănă cu mine, și asta e cea mai mare performanță a mea, nu văd tangențe în voci. Noi trebuie să formăm individualități, nu să le clonăm. Scopul şi obiectivul principal al unui profesor de canto e să educe și să cultive gustul estetic și muzical, să formeze personalităţi. Le învăț pe studentele mele și cum să se îmbrace, le zic să nu se îmbrace la fel, e foarte importantă imaginea lor, pentru că memoria vizuală e tot atât de activă. Spectatorii zic la un moment dat: Aaa, asta-i fata cu baticul albastru…

– De tine cum zic?

Fata cu șalincă și cu fusta verde. Îmi povestea odată un tânăr interpret din România: „Eram mic și mă uitam la Tv și se uita și bunica și zicea despre dvs.: «Cântăreața asta n-are păr și uite, săraca, cum se leagă pe cap», ca să văd acuma că de fapt nu e așa…”.

– Tineretul de azi are altă gândire, alte valori?

Da, tinerii au altă gândire, ei cântă la nunți și-s încorsetați într-un fel de muzică – cea de pahar și voie bună. De aceea le spun studenților mei că Folclorul e un segment important al culturii noastre, nu e doar un element de distracție. Prima cerință e ca studenții să-și aducă cântecele de acasă, colindele de acasă, când nu știu sau nu au colinde de acasă, învață colinde din cărți, din fonotecă.

– E un mod aparte de interpretare a colindei?…

Le cer studenților să cânte colinda cu vocea lor naturală, nu trebuie să aibă o emisie perfectă, academică.

– Știu că ai lucrat ani de zile la un cântec epic, o balada, numit de folcloriști și jurnal oral. Le oferi cântece, balade și studenților tăi?

Da. Nu există în culegerile de folclor baladă cu linia melodică dată în întregime, ba chiar uneori este dat și textul fragmentat. De obicei, e dată o strofă muzicală, laitmotivul, dar mai departe trebuie să găseşti forme de exprimare, să ții cont de partea introductivă, de recitativ, aşa că sunt coautor a câtorva balade pe care studenții mei le cântă. E greu să cânți balada, e complicat. Ca să cânți și să simți balada, trebuia să te fi născut în acele timpuri, în acel mediu, să fi cântat cu lăutari la petreceri, iar eu, crescută de la 11 ani la oraş, nu mai pot cânta ca altădată, nu le pot cunoaște pe toate, dar caut, mă străduiesc, mai plâng studenții mei, eu insist până reușim. Nimeni nu te întreabă în cât timp ai făcut o baladă. Lucrăm mult la interpretarea baladei, lucrăm la fiecare frază.

– Nu știu dacă titlurile pedagogice au vreo relevanță pentru un artist, titlul artistic chiar are și tu ești de niște ani Artist al Poporului. Un doctorat – ai mai avea nevoie și de această cârjă la bătrânețe?

Nu sunt motivată să fac asta. Cu salariul pe care-l am la Academie… mai bine mă bucur de familia mea, de nepoței, de cântec. Vreau să mai cânt cât mă mai ține vocea.

– Repertoriul vorbește despre nivelul de cultură al unui interpret?

Desigur. Nu întotdeauna artiștii au calități vocale excepționale, dar dacă au un repertoriu valoros, un cântec valoros, publicul îi acceptă. Misiunea artistului e să promoveze valoarea, iar mulți artiști se concentrează în a face bani și uită de valori.

– Care e cel mai bun CD al tău?

„Cine aude gura mea” este cel mai bun CD al meu. Din punct de vedere tehnic, e foarte calitativ, instrumentiștii sunt super buni, nu mai zic de material, care este unul valoros. A fost înregistrat în studio cu patru instrumentiști, cântat cap-coadă așa ca în spectacol, fără suprapuneri sau alte chestii, fără a face dubluri, am cântat și seara am ieșit cu materialul din studio. Nu-mi place să suprapun vocea pe negativul melodic. Prefer să cânt odată, chiar dacă tehnic nu e atât de bine cum ar trebui, dar e legat, e natural, e simțire, e suflet, nu e o tehnică seacă.

– Ai fost foarte inspirată să-i rogi pe instrumentiști să cânte. Cum ai reușit? Anatol Vițu ne mărturisea într-o emisiune că a fost foarte surprins când i-ai rugat să cânte și că i-ai fi pus la mare încercare…

Erau patru în jurul unui microfon, așezați față în față, și trebuia să cânte și se tot amuzau. Ziceau la un moment dat că-i vor face concurență lui Nicolae Sulac.

– Pe youtube ai sute de mii de vizualizări.

Nu mă pot lăuda că am ajuns la milion, dar eu cânt folclor, însă tineretul nu ascultă folclor. Iar iubitorii de folclor trecuți de o oarecare vârstă nu stau pe internet ca să mă asculte. Iar foștii mei studenți la care nu le-am pus notele pe care și le-ar fi dorit nu-mi pun like-uri, ci dislike-uri.

– Cum recepţionează străinii cântecul nostru popular?

Când am cântat la un Festival de Folclor din Italia la secțiunea vocaliști, din 15 țări, m-am plasat pe locul I. Români în sală nu erau, erau numai specialişti în domeniu. Am cântat cântece din toate zonele românești, și „Lie ciocârlie” am cântat, și din Maramureș am cântat.

– Care, după tine, e zona mai apropiată de Moldova?

Toate zonele-s frumoase, iar Basarabia e o mică Românie care interpretează din toate zonele folclorice și nouă asta ni se iartă. Poate cel ardelenesc, aș spune. Folclorul a emigrat. În 1940, când au venit rușii, mii de profesori, învățători, dar și oameni simpli au trecut Prutul cu cântecul de acasă. Acolo ei au cântat, au fost preluate de cei din zonă….

– Ești o mare și activă facebook-istă. Ce-ți dă asta?

Aflu noutăți din muzică, artă, politică, mă informez, comunic cu prietenii, colegii stabiliți în alte țări ale lumii. Când lansez un cântec, îl postez pe pagina mea să văd ce comentează prietenii, pentru mine asta contează.

– Tu ții mult la palma asta de pământ, ești membră a Sfatului Țării 2. Ești o unionistă convinsă?

Fac ce pot pentru Reunificarea Țării, pe care mi-o doresc foarte mult.

– Nu avem critică muzicală… Critica a fost și este un exercițiu de igienă etică și estetică, fără critică muzicală riscăm să rămânem fără stil…

Critica mișcă mereu lucrurile înainte, dar noi suntem lipsiți de critică în muzică. Analiști politici avem foarte mulți, dar critici de muzică nu avem. Azi nu cântă numai cei care nu vor să cânte.

Ca să fii critic muzical ar trebui cel puțin să nu fii interpret, că-ți faci foarte mulţi dușmani, ar fi mult mai indicat să facă critică muzicală muzicologii noștri și, când zic asta, mă gândesc la Diana Bunea, Victor Ghilaș, Svetlana Badrajan, Vasile Chiseliță și la alții.

– Să vorbim și despre pictorul Dumitru Bolboceanu, care este soțul tău și cu care ați crescut și educat trei băieți minunați.

Acum ne putem lăuda și cu cinci nepoței guguței.

– În căsnicie e nevoie nu numai de multă dragoste, dar și de diplomație, ziceai tu într-un interviu.

Și de respect.

– Asta cred că ține tot de diplomație. Mai multă dragoste sau mai multă diplomație?

A respecta înseamnă a-ți respecta perechea, felul lui de a fi, cuvântul, profesia. Nu mint, am încercat să-l modelez și el a încercat să mă modeleze, și am ajuns la concluzia că omul nu se schimbă, dar câte ceva învață totuși.

– Inspirație multă, Zinaida Bolboceanu, și să-ți înalți trilurile tale cât mai sus!

Interviu realizat de Maria Mocanu