„Bandiţii” lui Costaş // DIFEREND

Din enigmele Războiului de pe Nistru

A venit cu soția în magazinul „Gingășia” să cumpere niște prosoape pentru fiul care, în scurt timp, urma să-şi unească soarta cu aleasa inimii sale. Strigăte, fluierături, lozinci „Jos alianţa!” scandează sute de protestatari care marşează pe străzile centrale ale Chişinăului.

Svetlana Panţa

Vasile încremeneşte pentru câteva clipe, se pare că aude cum i se zbate inima. „Ce ai Vasile? Ce-i cu tine?”, îl întreabă soţia îngrijorată. „Uite, Maria”,  bărbatul îi arată cu degetul spre masa persoanelor cuprinse de agresiune. „E exact placatul pe care l-am văzut la mitingul de la Grigoriopol în septembrie 1990. Parcă și bețele sunt aceleași, și stofa e la fel de neagră, și mesajul e același, «Далой румынских фашистов!». Am rămas aceeaşi”, constată dezamăgit Vasile Ţurcan care, în 1990-1992, a fost comisar de Grigoriopol.

22 aprilie 1992. „Nu voi uita niciodată această zi. Toate posturile de televiziune moscovite vorbeau despre ziua de naştere a lui Lenin. Noi, cei de la postul 20, toți combatanții care au luptat acolo, știu ce înseamnă postul 20. În acea noapte, am întreprins unele acţiuni în urma cărora a venit salvarea după separatişti. Ei ne-au atacat”, s-a grăbit să menționeze fostul comisar. „A doua zi, televiziunile moscovite au transmis cu totul altceva decât ce a fost. Eu, în calitatea mea de comandant al detaşamentului, a trebuit să dau explicații de ce am deschis focul. Foarte multe stranietăți au fost în acel război”, relevă fostul comisar.

Ţurcan îşi aminteşte că la vreo 500 de metri de postul 20 era detaşamentul din Orhei în frunte cu Vasile Sterea. „Erau voluntari, numai voluntari. Sincer, nu știu cum au ajuns acolo. Nu aveau un glonte şi atunci când s-a deschis focul asupra lor a trebuit să le sărim în ajutor. Nu înţeleg de ce noi eram înarmaţi până în dinţi, iar alţii… deloc”, strânge din umeri Ţurcan.

Comisarul consideră că adevăraţii eroi sunt nu acei care poartă acum mândri medalii, „pentru că au pierdut războiul”, ci acei tineri voluntari de 15-17 ani supranumiţi „burunduci” ce veneau la miezul nopţii la el cu o singură rugăminte: „Domnule comisar, mai dați-ne vreo două grenade. Ei se duceau la Dubăsari și, peste ceva timp, auzeam bu-bu-bu…” „Erau nişte copii, nu aveau pregătire militară?”, l-am întrebat pe comisar. „Dar erau patrioți”, mi-a răspuns mândru Ţurcan.

Sute de familii destrămate, mame îndurerate, copii rămaşi orfani de tată şi soţii care va trebui să ţină piept de unele singure greutăţilor care le-a pregătit soarta. „Și eu am participat la război cu mitraliera în mână şi cu vesta antiglonț, dar nu acestea au fost cele mai grele zile pentru mine. Cele mai grele au fost în 1990, când a început un război al nervilor, un război al umilinței, un război în care ne-a aruncat puterea de la Chișinău și, în afară de cuvântul «Rezistaţi! Rezistaţi!», nu am mai auzit nimic”, îşi aminteşte Ţurcan.

„Eu sunt român, dar nu sunt fascist!”

„Eram batjocoriţi, umiliţi, scuipaţi şi maltrataţi. «Fascişti români! Aceştia sunt bandiţii lui Costaş, ei ţi-au arestat tatăl», aşa striga fiicei pe care o ţinea de mână soţia vicepreședintelui sovietului suprem Vladimir Bodnari. Noi îi arestam ca peste câteva zile să fie eliberaţi. Vă imaginaţi la ce pericol erau expuşi poliţiştii?!…”, ne întreabă Anatol Rusu care, în 1990, era şeful unităţii de gardă al Comisariatului de Poliţie Grigoriopol.

Nici până astăzi, fostul comisar Vasile Ţurcan nu-şi poate explica unele decizii luate de superiorii săi de la Chişinău. „În vara lui 1991, am primit ordin de la Ministerul Afacerilor Interne să-l reținem și să-l aducem la Procuratura Generală pe Evgheni Zagreadski. Cine e acesta? Smirnov era conducător, iar el era executorul, președintele aşa-zisului prezidium al sovietului suprem. Ei aveau și prezidium. L-am reținut în centrul Tiraspolului, l-am adus la Procuratura Generală, însă, peste 20 de minute, procuratura i-a dat drumul. În plus, ne-au mai spus să-i achităm drumul până acasă. Mai mult, mi-a fost deschis un dosar penal. Zagreadski m-a dat în judecată, a cerut de la mine 80 mii de ruble”, îşi aminteşte Ţurcan.

Apoi a fost arestat şi Smirnov. „Vreau să vă spun că după arestarea lui Smirnov s-a lăsat o liniște profundă. Vreo trei–patru săptămâni se părea că și iarba se temea de noi”, îşi aminteşte Rusu.

Comisarul plânge!

Smirnov a fost eliberat. „Atunci, pentru noi, chiar s-a început iadul. S-a început campania electorală a lui Snegur și a lui Smirnov. Era un adevărat circ. Am avut momente foarte grele. Cei care mă știu pot să vă spună că am un caracter foarte dur, dar atunci plângeam noaptea în pernă. Ştiți de ce? Din neputință. Le spuneam: «Domnilor, ce faceți la Chișinău?!». La sfârșitul lui octombrie, comisarul de la Râbnița a aliniat comisariatul în fața monumentului lui Lenin și a depus jurământul republicii transnistrene. Peste o zi, comisarul de la Camenca face același lucru. Celor de la Chişinău li se părea o glumă”, spune indignat fostul comisar.

Ţurcan povesteşte că raporta regulat Chişinăului despre situaţia în care s-au pomenit poliţiştii. „Tudor Chimitiuc, fost subaltern al unității de gardă, a fost prins şi bătut cu pistolul automat în piept până i-au dezbătut plămânii. Victor Pancenco şi mulţi alţi poliţişti au fost prinşi de forţele separatiste şi maltrataţi. Şi asta până la război”, îşi aminteşte Rusu.

„Mircea Ivanovici ne-a chemat la el în birou şi ne-a spus doar atât: «Aşteptaţi să fiu ales și pe urmă faceți ce vreți!». Eu personal am trecut Nistrul cu barca în care erau voturile alegătorilor din Grigoriopol”, a menţionat Ţurcan.

Dezamăgire!

„Ştiţi, noi şi până astăzi suntem învinuiţi că am cedat comisariatul. Noi nu am cedat, am plecat la indicația ministrului Afacerilor Interne cu gândul că ne vom întoarce.

După ce au „eliberat” sediul comisariatului, angajaţii au fost repartizaţi în satele vecine moldoveneşti. „Noi, chipurile, eram în concediu. Apoi a fost război. Astăzi, avem atât de mulţi eroi, s-ar părea că am câştigat această luptă. Dar noi am pierdut, am pierdut teritoriul, am pierdut locurile sfinte”, spune cu regret fostul comisar.

„Ce a fost după război?”, i-am întrebat pe Ţurcan şi Rusu. Câteva clipe de tăcere şi un răspuns îndurerat: „Dezamăgire”.

„Am spart tăcerea, fiindcă astăzi suntem martorii unui scenariu pe care l-am văzut cu 22 de ani în urmă la Grigoriopol, pe 2 septembrie 1990, când protestatarii în frunte cu Vladimir Botnari au dat buzna în Comisariatul de Poliţie Grigoropol”, a spus la final fostul comisar.

De ce au cedat comisariatul?

Astăzi, după mai bine de 20 de ani, fostul comisar şi mâna lui dreaptă sparg tăcerea şi povestesc detaliat de ce au cedat separatiştilor clădirea comisariatului. „Era cinci spre șase decembrie. Ni s-a stins lumina, căldura și legătura telefonică. Noi am rămas blocați în clădirea comisariatului, iar afară erau mai puțin de minus 12 grade. La sediul comisariatului se aflau 86 de lucrători care au jurat credință R. Moldova. Printre aceştia erau ruși, ucraineni, azeri. Ştiam că pe acoperişul clădirii de cinci etaje din faţa comisariatului era plasată o mitralieră de calibru mare acoperită cu saci ca, în cazul în care noi vom deschide focul, ei să ne nimicească. Smirnov a dispus să fim provocaţi cu orice preţ, să fie sânge. Cu două zile înainte de această noapte, am scos tot armamentul, toate documentele secrete şi eu personal le-am adus la Chișinău.”

La ora două dimineaţa, poliţiştii au ieşit din sediul comisariatului din Grigoriopol. „Am făcut tot posibilul ca băieţii mei să rămână în viaţă. Eram cât pe ce să rămân în comisariat, să pun pistolul la tâmplă şi… Aşa face un căpitan adevărat când nava se scufundă”, îşi aminteşte emoţionat fostul comisar.

 

The following two tabs change content below.