BĂIEŢII TATEI, BĂIEŢI…

Dragii mei feciori Ionel şi Andrieş!

Uite că-s zece ani de când eu, Ion al lui Mitrea Ciumac, care am fost şi rămân tatăl vostru, am plecat în lumea celor drepţi. În aceşti zece ani, voi v-aţi făcut băieţi mari. Sunteţi însuraţi. Aveţi şi copii. Până acum nu am îndrăznit să vă deranjez. Nici chiar în visele voastre nu prea m-am arătat. Iar acum…

Dar s-o luăm mai de demult şi mai de departe.

Bunelul meu, Grigore Ciumac, pe care voi nu l-aţi apucat în viaţă, a fost un om gospodar în Crişcăuţi. Îl ştia tot satul de om la locul lui, iar lumea şi-l aminteşte cu un cuvânt de bine şi acum. Dar şi mai mult îi cinstesc memoria puţinele rude care au mai rămas. Fără studii speciale – a avut doar patru clase româneşti – a lucrat brigadier la viile şi livezile satului până a ieşit la pensie, primind din partea conducerii raionului şi a kolhozului „Octombrie” de atunci mai multe premii şi cadouri preţioase pentru roadele mari obţinute. Cu unul dintre acele cadouri, copil fiind, mă fuduleam şi eu atunci când mi-l dădea să-l port. Era un ceas de mână „Vostok” cu fosfor, care lumina noaptea. Eram primul copil din sat cu o aşa podoabă.

Ghiozdanul dăruit de bunelul Grigore

La 1 septembrie 1970, urma să merg şi eu în clasa întâi. La sfârşit de august, bunelul Grigore mi-a adus un ghiozdan şcolăresc, să am cu ce merge la şcoală. Era de culoare neagră şi prea greu pentru mânuţele mele de copil, dar mare mi-a fost bucuria când am înţeles de ce era aşa de greu. Când l-am deschis, am văzut că ghiozdanul era plin cu mere, cu struguri şi cu nuci din grădina lui. Trebuie să vă spun că avea o grădină-rai. Se minuna tot satul de ea. Cultiva puţine legume, în schimb avea o vie foarte îngrijită şi o livadă frumoasă, cu pomi de diferite soiuri, care bucurau ochii şi gura mea de copil: mere, prăsade, vişine, perje, nuci, cireşe, zarzăre, gutui, poamă albă, poamă neagră. Şi multe, multe flori. Cel mai atrăgător pentru mine era un pom, altoit în aşa fel încât într-o jumătate de copac creşteau cireşe, iar în cealaltă jumătate creşteau vişine.

Bunelul Grigore mai era şi lemnar bun, având toate instrumentele de care are nevoie un meşter. Cea mai bună şi mai frumoasă sanie şi cele mai bune schiuri din sat eu le-am avut! Făcute de mâinile lui, din lemn de salcâm şi unse cu untură de gâscă.

Prima mare durere sufletească în viaţa mea am avut-o când abia trecusem de zece ani. Era în aprilie 1973, când a murit, la doar 59 de ani, bunica Ştefana Ciumac. Chiar dacă eram la o vârstă fragedă, am înţeles ce s-a întâmplat, am înţeles de ce toată lumea plângea, chiar şi bărbaţii. Am înţeles ce înseamnă a muri…

Bunelul a sădit un nuc la capul bunicii Ştefana

La câteva zile după înmormântare, bunelul Grigore a sădit lângă crucea de pe mormânt, la capul bunicii, un nuc. S-o fi gândit, sărmanul, că sub acel nuc va fi înmormântat şi el, şi urmaşii lui. Şi nucul creştea. Dar cu cât creştea nucul, cu atât creştea şi durerea noastră. La un an de la moartea bunicii, în iunie 1974, într-un tragic accident rutier, la doar 40 de ani, şi-a pierdut viaţa unicul frate al tatălui meu, unchiul Andrei Ciumac, al cărui nume, tu, Andrieş, îl porţi. Se întorcea de la Chişinău cu maşina de serviciu. Şoferul ştia de la unchiul Andrei o lege: pe drum, pentru a lua ca pasageri, să oprească numai la oameni bătrâni şi femei cu copii mici. Din cele şase suflete câte erau în maşină, după accidentul de lângă satul Zahareuca, în viaţă au rămas doar şoferul şi un copil de ţâţă. Din păcate, nu a fost înmormântat la Crişcăuţi, sub nuc, lângă mama lui, ci tocmai la Bălţi, printre străini. Dar nucul şi aşa a simţit acea mare pierdere.

Peste doi ani, în septembrie 1976, la vârsta de 66 de ani, ne-a părăsit şi bunelul Grigore care, bineînţeles, a fost înmormântat lângă bunica Ştefana, sub nucul pus de el.

Apoi, în ianuarie 1997, la doar 62 de ani, a murit mămica mea Vera, care a fost şi rămâne bunica voastră. Eram în sărbătorile de iarnă şi, în ultima seară de priveghi, nana voastră, Vera Rusu, a rugat oamenii din casă s-o colinde pentru ultima dată pe răposată. A fost un colind cutremurător. Cutremurător pentru că în seara ceea la priveghi erau 55 de persoane, femei şi bărbaţi, care mai tineri, care mai în vârstă, şi toţi au cântat renumitul colind de la Crişcăuţi. Au colindat din suflet, cu jale şi lacrimi pe faţă. Cu durere, cu foarte mare durere am înmormântat-o şi pe ea sub acelaşi nuc.

Şi iată că a venit blestematul an 2003. În ianuarie, taman de Crăciun, la vârsta de 70 de ani, a murit şi tatăl meu Mitrea, bunicul vostru. În ultimii lui ani de viaţă, de câte ori mergeam la cimitir, ne ruga şi ne arăta unde să-i fie mormântul. A fost înmormântat lângă părinţii lui, tot sub nuc. Când aruncam câte o mână de ţărână peste sicriul lui nimeni nu se gândea că, doar peste şapte luni de zile, va fi aruncată ţărână şi peste sicriul meu.

Colindul de la Crişcăuţi

Duminică, 31 august 2003, la ora 21 şi 55 de minute, eu am închis ochii pentru totdeauna. Aveam doar 40 de ani. Am ştiut că voi muri. Am ştiut şi data, şi ora, şi minutul, şi chiar clipa cea din urmă. Am ştiut, dar cei care mor nu au voie să spună această taină. Taina plecării. M-a durut. Tare m-a durut boala. Cea mai dureroasă şi mai nemiloasă boală din lume. Dar şi mai tare m-a durut despărţirea de viaţă. Şi de voi. Mai ales de voi, pe care v-am iubit mai mult decât viaţa.

Cu câteva ore înainte de a vă părăsi, l-am rugat pe fratele meu, pe unicul meu frate, nanul vostru de botez, trei lucruri: să fiu petrecut pe ultimul drum fără fanfară, care dintre prieteni să mă ducă până la groapă şi, principala rugăminte, să fiu înmormântat alături de părinţii şi de buneii mei. Sub nuc. Dorinţa mea a fost ascultată şi împlinită. Numai că… Numai că iarna trecută, când să împlinească şi nucul 40 de ani, vârsta pe care o aveam eu atunci când m-am dus la Domnul, voi, băieţii tatei, voinicii tatei, v-aţi pomenit că nu aveţi ce pune pe foc, ca să vă încălziţi oasele trudite. Dar iernile la Crişcăuţi sunt friguroase! Şi pentru că voi v-aţi făcut nu ştiu cum iuţi la minte, aţi găsit repede scăparea: NUCUL DIN CIMITIR!!!

Pe mine moartea care a venit noaptea, prin livada din faţa casei noastre, m-a doborât cu coasa, iar voi, ziua în amiaza mare, aţi doborât nucul cu „drujba”. Unica deosebire este că „drujba” are motor, iar voi aţi doborât nucul nu în pelerină neagră, cum vine moartea, ci îmbrăcaţi în haine de creştini.

Moartea a venit cu „drujba”

Aţi tăiat copacul care ne unea, copacul care a stat atâţia ani ca un străjer la poarta cimitirului şi întâmpina de sărbători sau la înmormântări, crişcăuţenii şi oaspeţii satului. Chiar nu aţi găsit în altă parte de foc?!! Aţi numărat câte păduri sunt în jurul satului?!!

Pentru voi n-a avut importanţă cine a sădit NUCUL, cine l-a îngrijit, l-a udat şi l-a îndreptat să crească drept şi să foşnească din frunze deasupra singurătăţii celor înmormântaţi sub el. Principalul pentru voi a fost să vă fie iarna trecută cald şi bine. Mă bucur că n-aţi îngheţat, băieţii tatei, voinicii tatei. Dar cât v-a ajuns să vă încălziţi? O săptămână?!! Două?!! Da’ la iarna care vine ce-o să faceţi? Ce veţi pune pe foc? La mormintele noastre alţi copaci nu mai cresc. Dar vă spun un secret. NUCUL, cât creşte în sus, atâta creşte şi în jos, în pământ. Pentru a avea iarăşi cu ce vă încălzi la iarnă, aţi putea scoate rădăcinile. Se zice că rădăcinile ard şi mai bine. Numai că vă rog foarte frumos să lucraţi atent, cu băgare de seamă. Nu cumva, împreună cu rădăcinile, să scoateţi şi sicriele noastre şi să ajungă şi ele pe foc. Sicriele căldură nu dau. Sicriele dau numai lacrimi.

În încheiere, ce poate să vă mai spună tata ? Trăiţi-vă viaţa mai departe aşa cum vă duce mintea şi capul. Să vă crească copiii sănătoşi, frumoşi şi deştepţi, dar să nu vă semene vouă la inimă şi la suflet. Şi încă un sfat: omul chiar de ştie că moare ca mâine, trăieşte ca un om, nu ca un câine. Dacă e Om.

Eu de aici nu mai pot schimba nimic în viaţa voastră.

Şi nici lemne de foc nu pot să vă trimit…

IERTARE, BĂIEŢII TATEI, BĂIEŢI…

IERTARE!!!