Autobuzul morţii (2)

Mărturii cutremurătoare despre un atac al separatiştilor transnistreni asupra unei coloane de refugiaţi

Viaţa i-a închis de câteva ori uşile în faţă lui Gheorghe Scaun, lăsându-l în întuneric, într-un spaţiu pe care îl credea familiar, dar care lua vertiginos forma unei prăpastii.

Poate soarta ar fi fost mai blândă cu el dacă nu s-ar fi născut într-un sat de pe malul Nistrului, una din primele localităţi în care locuitorii s-au opus tancurilor ruseşti, în 1992.

molov

Foto: esturier.md, Gheorghe Scaun(al treilea de la stânga)

 

Cu 23 de ani în urmă, Gheorghe Scaun avea o familie fericită, o soţie, Nina, care era în a opta lună de sarcină şi o fetiţă de numai opt ani, Ludmila, pe care le iubea ca pe lumina ochilor. Imediat ce au răsunat primele împuşcături, şi-a îndemnat soţia să se refugieze împreună cu fetiţa la rude, pe malul drept al Nistrului. Femeia însă a refuzat să plece fără el.

Erau fericiţi împreună. S-au căsătorit în 1980. Nu au putut avea copii câţiva ani, apoi ca, printr-o minune, femeia l-a anunţat despre prima sarcină. Îşi aminteşte ca azi o zi friguroasă de iarnă când a luat un taxi şi s-a dus după femeie şi copil la maternitate. Au urmat ani de zile fericiţi, fata tatei îi părea ba că seamănă cu el, ba cu soţia, era un copil energic şi isteţ. Pe când fetiţa avea opt ani, soţia a rămas din nou gravidă. Erau siguri că va fi băiat. Abia finisaseră casa. Se părea că soarta a fost bună cu ei şi le-a dat tot de ce aveau nevoie.

Vestea că ar putea începe un război a fost ca un trăsnet din senin atât pentru ei, cât şi pentru întregul sat. Nu s-a lăsat mult aşteptat, la început, era un conflict la nivelul discuţiilor în transportul public, pe străzi, în piaţa din Dubăsari dintre vorbitorii de rusă şi cei de română. Apoi arestarea poliţiştilor din Comisariatul de la Dubăsari, luaţi prizonieri la Tiraspol, primele împuşcături începând cu 2 martie, primii morţii, ploaia de proiectile căzute peste sat. Circula un zvon că ruşii vor să şteargă cele trei sate – Molovata Nouă, Cocieri şi Corjova – de pe faţa pământului.

Despărţirea

Pe 20 mai 1992, un reprezentant al Primăriei a mers pe la casele oamenilor şi i-a anunţat că au primit ordin să fie evacuate a doua zi în zori femeile şi copiii din sat. Pe malul drept al Nistrului, la Molovata Veche, îi vor aştepta autobuzele, care îi vor duce într-un loc unde vor fi în singuranţă. Nina şi-a făcut seara bagajele, au dormit noaptea în beci şi, în zori, când s-a lăsat liniştea peste sat, au pornit spre bacul de pe malul Nistrului. Acolo se adunaseră de la mic la mare. Oamenii îşi luau rămas bun unii de la alţii. Vorbeau cu jumătate de gură. Gheorghe Scaun şi-a luat rămas bun de la soţie şi fetiţă. „I-am privit cum se îndepărtează, soţia mea era în rochie albastră, largă. Mai avea câteva săptămâni de sarcină. Nu m-am clintit din loc până când barja nu a ajuns la celălalt mal, după care m-am întors şi m-am pornit spre casă.

sursa fotoTudor Iovu

Foto: Tudor Iovu

 

Am auzit pe drum câteva explozii în direcţia Nistrului. Am simţit o nelinişte în suflet şi am decis să mă întorc. Majoritatea celor care rămăseseră în sat au procedat la fel. Când am ajuns pe malul Nistrului, bacul făcea deja cale întoarsă. A coborât o doamnă de la primărie şi mi-a întins paşaportul Ninei. Nu mi-a spus nimic. Am auzit însă pe cineva vorbind, ‚a murit o femeie însărcinată’. Am simţit că încep să tremur”, îşi aminteşte bărbatul.

Şi pentru că bacul nu mai făcea cale întoarsă, s-a apropiat de un vecin care avea barcă şi l-au rugat să-i treacă Nistrul. Împreună cu Agafia Jucovschi, mama unui copil de 13 ani despre care de asemenea se spunea că e mort, a mers cu faţa în jos, în tăcere, până pe celălalt mal.

Tăcerea Ludmilei

Gheorghe Scaun nu şi-a auzit niciodată copila vorbind despre ce i s-a întâmplat în acea zi. Poate, la început, nici nu a avut timp să discute cu ea despre cele întâmplate. Era prea amărât. Frânt de durere, ursuz, aşa şi-l amintesc oamenii pe bărbat în primii ani după tragedie. Cei care făceau parte din coloana de refugiaţi povestesc că primele împuşcături şi primul proiectil în direcţia autobuzelor au creat panică. Geamurile s-au făcut ţăndări. O bătrână care se afla pe bancheta din spatele Ninei a fost orbită de sângele acesteia. În învălmăşeala creată, femeile şi copiii se îmbulzeau să iasă, nimeni nu a observat femeia moartă şi copila de lângă ea. Se spune că schija i-a desfigurat faţa. Fetiţa, care scăpase ca prin minune, o trăgea de mâneca rochiei şi repeta: „Mamă, hai că lumea iese, hai, mamă…” Buimacă, nedumerită, privind înaintea ei, aşa au găsit-o doi militari care au intrat în salonul autobuzului câteva minute mai târziu să vadă dacă nu sunt răniţi. A fost ridicată pe sus ca un fulg, căruia i-au fost acoperiţi ochii, şi transportată într-un loc în siguranţă.

Tatăl nu şi-a auzit niciodată fiica vorbind despre cele întâmplate. Pentru a alunga frica încuibată în sufletul ei, o mătuşă o lua la biserică. Au trecut anii, părea veselă, învăţa bine la şcoală. Gheorghe Scaun se mândrea cu ea. Era fata tatei, urma să devină studentă la Academia de Studii Economice. Înainte de primul examen de Bac, dimineaţa, fata nu s-a mai sculat din pat. Suferise un infarct. Avea 17 ani. Până au venit medicii, a murit pe braţele tatălui. A fost cea de-a doua grea lovitură în viaţa lui Gheorghe Scaun. E convins că fiica nu s-a putut trezi dintr-un vis rău, care îşi avea rădăcinile în întâmplarea care avusese loc cu nouă ani în urmă în autobuzul cu refugiaţi.

Fantomele trecutului

Astăzi ar fi avut un băiat mare, de 23 de ani. Avea să-l cheme Ion. Aşa a rămas în gândurile sale. Bărbatul s-a recăsătorit după un an de la moartea primei sale soţii, nu pentru că ar fi vrut să se însoare, ci pentru că soacra l-a îndemnat să facă acest lucru de dragul copilului, a Ludmilei. S-a căsătorit cu Galina, o femeie vrednică, sensibilă, care avea şi ea o fetiţă. Din legătura lor s-a născut o fată căreia i-au pus numele, Nina, în memoria primei sale soţii.

Această istorie ne-a fost povestită de Gheorghe Scaun, care, văzut pe drum, pare să nu se deosebească de alţi bărbaţi, dar în timpul discuţiei noastre, vocea i s-a frânt de câteva ori, la jumătate de propoziţie. Amintirile ca nişte curenţi îi bântuie sufletul.

 

 

The following two tabs change content below.