Aureliu BUSUIOC, Hronicul Găinarilor

Ingrată misiune, să scrii hronicul domniilor – din câte se ştie, unii au plătit cu capul! –; dar de o mie de ori mai pernicioasă chemarea de a o face în răspăr, aşa cum procedează Aureliu Busuioc în Hronicul Găinarilor, Prut Internaţional, 2006, tocmai când descendenţii morali ai protagonistului din roman, găinarul Panteleu, ne împuiau capul cu mândria naţională a veliko-moldovenilor. De bună seamă, ce mare glorie e să te ştii coborâtor dintr-un hoţ izgonit din sat şi o curvă urmându-l în pribegie, după ce că tot ea l-a pus pe picioare? Dar câtă poezie, în acest act de ctitorie, umană şi geografică: „Iar peste un pătrar de lună (…), când trebuiau să-i vină poalele cele roşii, Parascheva le aştepta în zadar. Se împlinea visul ei cel de taină!

– Am prins! Oameni Buni, am prins!

(…) Astfel, în ziua dinspre noaptea Sânzienelor a anului de la Christos una mie opt sute doisprezece, începea să se nască pe harta Europei aşezarea cu numele ce avea să dăinuie peste veac: Găinari…” Ca din întâmplare, lucrurile se întâmplă în 1812 – şi cu asta paralela dintre Găinari şi Basarabia, alias R(SS)M, nu doar că e sugerată, ci de-a dreptul dată pe faţă. Faptele doar o confirmă: momentele cruciale ale secolului XIX, căderea regimului ţarist, cei 22 de ani de administraţie românească, 28 iunie ’40, războiul – toată Istoria (cu majusculă) e raportată la mica localitate ce nu accede nici măcar la statutul de cătun, după aproape două secole de existenţă. Din găinar în găinar, neamul lui Panteleu nu că n-a sfinţit locul, ci doar l-a predestinat pierzaniei, la fel cum niciunul dintre bărbaţii acestuia nu moare de moarte bună. Dezolant, finalul: „…pentru că istoria dinastiei celui ce a întemeiat Găinarii nu avea sfârşit şi, cu siguranţă, nu se va sfârşi niciodată!”
Clemenţă, maestre Busuioc!

Pentru Radio Europa Liberă

The following two tabs change content below.
Aureliu Busuioc

Aureliu Busuioc