Aureliu Busuioc: Copiii dezastrelor

OPINIILE UNUI COPIL

Am văzut lumina zilei în Regatul României.
Eram un copil liber, iubit şi respectat. Aveam în faţă marea, în spate munţii, pe ambele părţi un picior de plai, iar viitorul senin ca apa unui izvor.

Apoi, la doisprezece ani, ca un trăsnet din înalturi – catastrofa. Primul dezastru. Cel care m-a născut de fapt: odată şi pentru totdeauna: 28 iunie 1940…

A urmat o vară fără joacă. Mulţi dintre colegi dispăruseră. Dispăruseră bunicii şi vecinii. La şcoală se vorbea o altă limbă, pe străzi – figuri umile, speriate, prin cinematografe – filme neînţelese. Părinţii – cu ochii pe uşă şuşoteau de parcă ar fi pus mereu ceva la cale. La fiecare trei-patru zile uşile se dădeau de perete şi un tip slăbănog, cu chipiul albastru oprit pe urechi, îşi repezea privirea roată prin odaie (celelalte odăi deveniseră apartamente…):

„Poriadok?”

Apoi celălalt dezastru: războiul. Bombardamentele germane: „fragmente” de oameni pe străzi şi prin copaci. Fuga la ţară. Întoarcerea cu învingătorii. Ruinele fumegânde ale oraşului – şcoli, magazine, instituţii, cinematografe. Principiul barbarilor: „După noi – potopul”…
Lacrimi la revederea celor ce revin din Ţară. Lacrimi la gândul că mulţi, foarte mulţi, mii! – nu vor reveni niciodată din gheţurile Siberiei… Încercăm să ne întoarcem pe ruine la viaţa de altădată, când… iar dezastru: se întoarce tăvălugul roşu…
Refugiul. Bombardamente americane. Ţara – cu braţele deschise, dar secătuită de război şi foamete.
Şi, în sfârşit, 23 august: armistiţiul! Oare chiar să se fi terminat tot calvarul?

Dar – iar catastrofă! În locul regelui – Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Iosif Kişinevski. Arghezi nu mai este marele bard, e un poet al putrefacţiei, Ion Barbu – un slugoi al imperialismului, George Călinescu – un lacheu al burgheziei, Iuliu Maniu – un criminal… Marele ideolog al ţării este Leonte Răutu, un cârnăţar din Bălţi. Trenurile cu basarabeni în vagoane de vite trec şirag spre provincia furată. Nu ştie nimeni unde opresc. Începe Bărăganul şi canalul…

În ’49, tata, vânat de ruşii din Comisia aliată de Control, este prins şi expediat împreună cu familia spre răsărit. Din fericire până la Chişinău. Unde va începe malaxorul de oameni şi destine: un imens lagăr de inşi ce trebuie dresaţi în spiritul dragostei de partid, al conducătorilor iubiti, al internaţionalismului proletar cu ajutorul războiului rece, al Afganistanului, şi a tot soiul de manipulări asupra conştiinţei şi moralei…
Şi iar catastrofă! Dar de data aceasta cea care ar fi trebuit să fie în totalitate pozitivă: suveranitatea si independenţa Moldovei, dar a unei Moldove reduse la o treime. Şi cum bunele intenţii pavează de obicei drumul spre iad – iată-ne în al douăzecelea an de tranziţie, fără prea multe perspective de a ieşi la liman…

Trăim nişte zile speciale: 65 de ani de la finele războiului şi, foarte curând, 70 de la ultima răpire a Basarabiei. Am scris rândurile acestea nu pentru a aniversa sau a comemora evenimentele, le-am scris pentru a demonstra că istoria unui individ sau a unui neam poate încăpea şi pe o singură foaie de formatul A-4, cu tot tragismul ei, şi că din atâta chiar se pot trage şi învăţături.
Suntem noi, basarabenii, COPII AI DEZASTRELOR şi, din încleştarea cu destinul, sau mai ales cu trufaşii, uriaşii vecini n-am fi putut nicicum să ieşim învingători.

Suntem nişte învinşi.

Zadarnic cere explicaţii la acest termen ministrul rus din partea preşedintelui nostru interimar. Oare chiar să nu ştie înaltul demnitar obligat să-şi asume trecutul predecesorilor că, trimiţându-se pe front toată populaţia bărbătească a Moldovei în calitate de carne de tun (neinstruită, neînarmată!), s-a comis un atac asupra factorului genetic cel mai sănătos al naţiunii? Că, după ce alte sute de mii au fost exterminate prin foame, lucrurile s-au agravat şi mai mult? Că va fi nevoie de vreme multă, foarte multă până se va reveni la o normalitate genetică?

Şi nu pot să nu mă gândesc la cei şaptezeci de tineri soldaţi moldoveni ce vor bate pasul de paradă pe granitul Moscovei. Unii dintre ei, posibil, nepoţi sau strănepoţi ai celor ce au făcut peste Vltave şi Dunări poduri din carnea lor ca să poată trece soldatul roşu… Îşi vor aminti soldăţeii nostri de străbunii sacrificaţi?

Sau cum se vor simţi ai noştri ţinând pasul cu cazacii din Transnistria? Ei, copiii celor ce nu şi-au precupeţit vieţile şi sănătatea ca să ne apere bruma de suveranitate şi independenţă? Îşi vor aminti de soarta celor trei sute de tineri trimişi dezarmaţi la Tighina de către imbecilii noştri şi lichidaţi fără urmă de către părinţii acestor cazaci (probabil „biruitori)?

Mai sunt şi alte întrebări ce nu se pun: există biruitori de calitatea întâia şi a doua? După 23 august, mii şi mii de ostaşi români au căzut pe câmpiile Ungariei şi în Tatra mică luptând alături de sovietici. După cucerirea în lupte grele a oraşului Debreţin de căte divizia Tudor Vladimirescu, comandamentul sovietic a dispus ca în titulatura diviziei să se adauge şi numele oraşului. N-am auzit ca veteranii din această armie să fie pomeniţi printre invitaţi. Ori poate e vorba de conturi mai vechi?

În războiul ruso-turc din 1877-1878, după un asediu de multe luni, armata rusă nu putea cuceri nicidecum fortificaţiile de la Smârdan (Bulgaria) şi nici reduta Griviţa I (Plevna) considerată inexpugnabilă. În urma unor atacuri fulgerătoare, ambele redute au fost cucerite de către dorobanţii români. Dar în catedrala înălţată la Sofia de către ruşi nici pomeneală de ostaşii români…

Zeci de ani ni s-a tot băgat în cap că poporul sovietic singur a salvat omenirea de fascism. Acum, cu jumătate de gură, se admite că au mai făcut câte ceva şi alţii: americanii, englezii, francezii. Dar noi?

Marele scriitor şi patriot rus, Victor Astafiev, un om de o cinste şi onoare proverbială, a scris într-una din însemnările sale: „Rusia i-a învins pe nemţi nu prin măiestrie militară, ci asfixiindu-i cu cadavrele a zeci de milioane de soldaţi mânaţi în luptă” (citez din memorie).
Cine ştie, poate în cazul acesta au contribuit şi morţii nostri?

Dar morţii noştri nu pot fi învingători: ei nu s-au jertfit, ei au fost sacrificaţi.

Şi ne rămâne nouă, copiilor lor, dar şi ai dezastrelor, să gândim ceea ce nu li s-a permis lor să gândească…

The following two tabs change content below.
Aureliu Busuioc

Aureliu Busuioc