Au rezistat şi au învins teroarea roşie

VIAŢA DIN DOSARE // Credeau că-l vor frânge, dar în zadar. Omul s-a dovedit mai tare decât timpul. A rămas în libertate şi a trăit în familia sa regăsită, până l-a luat Domnul la vârsta de 83 de ani

La mijlocul secolului trecut, numeroasa familie a lui Vasile şi Ioana MÂRZENCO din Tătăreşti, Străşeni, a avut un destin dramatic şi totodată plin de eroism. După război, tatăl a fost condamnat la ani grei de puşcărie, dar a evadat din închisoarea NKVD şi a activat treisprezece ani în ilegalitate, inclusiv printre combatanţii antisovietici din Ucraina de Vest, Rămasă din şase persoane, familia a fost deportată în Siberia. Soţia a murit acolo şi a fost înmormântată în pământul de gheaţă. Fiul mai mare, prizonier din Armata Română, a făcut gulagul sovietic de unde nu s-a mai întors. Prin lagăre sovietice s-au mai pomenit fraţi, nepoţi, cumnaţi şi cuscri ai eroului nostru…

Pan Halippa i-a fost mentor politic

Până la invazia sovietică din 1940, Vasile Mârzenco a fost unul dintre liderii locali ai Partidului Naţional Ţărănesc din România, de mai multe ori delegat la conferinţele regionale din Basarabia, dar şi la anumite foruri naţionale ale partidului, care se desfăşurau la Bucureşti.

A intrat în politică după întâlnirea sa din 1928 cu distinsul politician basarabean Pantelimon Halippa, care vizitase Tătăreştii, fiind oaspete al primarului de atunci, Ion Mârzenco, fratele mai mare al lui Vasile. Anterior, participase de partea armatei ruse la luptele din vara anului 1917 împotriva germanilor, alături de armata română, pe poziţiile de la Mărăşeşti. Ca membru al unui comitet soldăţesc de pe Frontul Românesc a pledat pentru unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918.

Vasile Mârzenco a scăpat ca prin urechile acului de represiunile sovietice după ocuparea Basarabiei din 1940. Reinstalarea Puterii Româneşti un an mai târziu l-a adus în fruntea satului, în calitate de primar-delegat, comuna Găleşti, judeţul Lăpuşna.

Anume activitatea de primar, precum şi apartenenţa politică de până la venirea străinilor, au constituit principalele capete de acuzare înaintate de sovietici în toamna anului 1944. Anchetatorii l-au somat mai ales pentru că, în timpul exerciţiului său de primar, el i-a pus la respect pe slugoii bolşevici din sat, care au ajutat trupele NKVD la deportările abuzive.

În noaptea genocidului antiromânesc din iunie 1941, au fost arestaţi cei mai buni patru gospodari tătăreşteni, cu tot cu familii, confiscându-li-se averea. Au fost duşi sub baionetele roşii fratele său, Ion Mârzenco, împreună cu soţia şi fiul de 18 ani, precum şi alte rude apropiate. La gara Tiraspol, bărbaţii au fost smulşi brutal din mijlocul celor dragi şi trimişi în ultimul lor drum, spre lagărul Ivdel din Sverdlovsk.

A evadat din închisoare

Dosarului penal al lui Vasile Mârzenco, intentat conform articolului 54-1 „a” din Codul penal al Ucrainei (!), pentru  „activitate contrarevoluţionară şi propagandă antisovietică, trădare a activiştilor sovietici (sic!) şi colaboraţionism cu regimul românesc”, începe la 14 noiembrie 1944. (Dosarul NKGB nr. 778/017679 se află în arhiva SIS din R. Moldova.) Tot atunci securiştii l-au arestat şi l-au închis în temniţa din Străşeni. Realizată exclusiv în limba rusă, această operă sinistră conţine peste 400 de pagini, fiind suspendată şi reluată de câteva ori, până omul judecat a împlinit vârsta de optzeci de ani.

În aprilie 1945, Vasile Mârzenco a fost condamnat de tribunalul militar al trupelor NKVD din Chişinău la 15 ani privaţiune de libertate. Examinarea dosarului cu tot cu anunţarea sentinţei a durat două ore, limitându-se la reproducerea declaraţiilor mincinoase ale martorilor din procesul de anchetă preliminară, fără ca inculpatului să i se permită acţiuni de apărare în favoarea sa. Totuşi, în ultima clipă, i-au oferit un avocat din oficiu, un oarecare Serghey Obrazţov, care însă mai mult a condamnat decât şi-a apărat clientul.

Cum să scapi de judecata nedreaptă? Cum să te salvezi de puşcăria sovietică sau de glonţul ce te aşteaptă? Într-un moment luminat, Vasile Mârzenco şi-a răspuns la aceste întrebări. În noaptea unei furtuni de mai, a sărit peste zidul cu sârmă ghimpată al penitenciarului din Străşeni. S-a ascuns în pădurea Căprienei, iar spre iarnă, a ajuns la adăpostul combatanţilor ucraineni din rezistenţa antisovietică a lui Stepan Bandera.

Risipiţi de la Dunăre până în Siberia

Din primele luni ale războiului, feciorul său mai mare, Mihail, de 26 de ani, a plecat pe front. La Cotul Donului a căzut prizonier la ruşi, şi a nimerit într-un lagăr din Kuzbas. Prima lui scrisoare ajunsă acasă prin anul 1946 se mai adresa lui tata, care nu se afla deja printre cei dragi. Greu i-a fost în gulag şi, în scurt timp, ostaşul a încetat să mai scrie, pentru veşnicie…

Al doilea fecior, Victor, a întârziat la mobilizare. Plin de putere tinerească, se luase cu o mireasă şi, până să-şi dea seama că îl caută o ţară întreagă, s-a pomenit între pereţii închisorii Jilava din Bucureşti. Ieşit de acolo, a plecat şi el pe front, iar după august 1944 a mers victorios prin Transilvania şi Ungaria până la Berlin.

Între timp, fiica mai mare, Zina, s-a stabilit cu traiul la Bucureşti, iar cea de a doua fiică, Iulia, s-a căsătorit la Chişinău. Au rămas acasă: mama Ioana şi copiii săi, Claudia, Silvia, Vasile, Ion şi Olga.

În noaptea de 6 iulie 1949, toţi au fost treziţi cu bătăi brutale în uşă, apoi duşi laolaltă în Siberia, ca familie de „trădător român”. Mezina împlinise abia şapte ani, vârsta majoratului o atinsese doar sora mai mare, Claudia. (Dosarul de deportare nr. 462, pe numele Ioanei Mârzenco, se află în arhiva MAI.)

Fără soţ şi fără casă, cu atâţia copii smulşi din culcuşul lor cald şi aruncaţi în pustietăţi glaciare, inima mamei Ioana n-a mai rezistat nici jumătate de an. I-au săpat mormântul singuratic pe un ger de 40 de grade. Rămaşi orfani, copiii au prins a scrie demersuri prin toate instanţele, inclusiv pe adresa Kremlinului, pledând nevinovaţi şi cerând să fie eliberaţi. Răspunsurile loveau ca o necontenită rafală: „Net, net, net! Sunteţi copiii unui vrag naroda!” Le-au permis să revină la baştină doar pe la sfârşitul anilor cincizeci. De notat că Silvia s-a întors din Siberia cu doi copii în braţe, Vasile şi Zinaida. Acolo, în regiunea Tiumen, s-a căsătorit din dragoste cu Cheorghe Ghiaur din satul vecin Pănăşeşti, deportat şi el exact din aceleaşi motive: „progenitură de duşman al poporului”.

Tatăl şi fiul s-au întâlnit întâmplător după treisprezece ani

În toată perioada lor siberiană, copiii lui Vasile Mârzenco nu încetau să creadă că tatăl lor o fi pe undeva încă în viaţă. Pe de altă parte, şi părintele spera să-şi reîntregească familia, dar situaţia sa de ilegalist îl ţinea la distanţă. Şi-a găsit refugiu în oraşul ucrainean Lvov, sub un nume conspirativ, crezând că ieşirea sa din adăpost şi revenirea în familie îl va costa din nou libertatea şi le va strica definitiv viitorul copiilor. De fapt, în 1955, guvernul sovietic anunţase amnistie generală care îi viza atât pe patrioţii români, cât şi pe combatanţii din regiunile Ucrainei de Vest.

Totuşi lumea este mică. În 1957, la Lvov Vasile Mârzenco a dat faţă în faţă cu feciorul său Ion, un tânăr zvelt şi deja matur, acum şofer de autobuz ajuns cumva pe acolo. Nu i-a ajutat nici barba de preot bătrân ce şi-o crescuse între timp, nici tentativa de a evita întâlnirea neprevăzută cu un „străin”. N-a putut să-şi recunoască fiul, care în momentul despărţirii avea doar opt ani. S-a pomenit însă abordat pieptiş de către acesta şi a renunţat la toată conspiraţia…

Satisfacţia reîntregirii familiale i-a venit odată cu un nou dosar la KGB. Securiştii au încercat să afle tot ce a făcut Vasile Mârzenco în perioada dispariţiei sale. Credeau că-i vor scrie un nou destin amar, dar în zadar. Omul s-a dovedit mai tare decât timpul. A rămas în libertate şi a trăit în familia sa regăsită, până l-a luat Domnul la vârsta de 83 de ani.

MATERIALE ADIłIONALE

Ancheta deŃinutului NKGB, Vasile Mârzenco, noiembrie 1944

George MĂRZENCU