Ați cântat colinde în copilărie?

Eugen lungu pozaaLa întrebarea dacă au cântat colinde în copilărie au răspuns pentru JURNAL de Chișinău scriitori din România și Republica Moldova

Eugen Lungu, eseist, critic literar, Chișinău: „Vraja acelor nopți mi se pare irepetabilă”

Sigur că am colindat! Nu numai veşnicia s-a născut la sat, dar şi frumuseţea acestor obiceiuri – fără ele satul nu mai e sat. Am şi o amintire mai specială în legătură cu asta. Am început „solo”, când încă nu umblam la şcoală. În raza mea de colindător intrau doar casele vecinilor din imediata apropiere. Ei bine, când am intrat în curtea lui Ştefan şi Tecla Rotaru, el profesor de muzică, ea casnică, încă înainte de a-mi începe „recitalul”, căţelul lor, care habar nu avea de nobilele mele intenţii, m-a muşcat. Sărmanul câine, câte a avut de tras din cauza mea!… Eu am fost luat în casă, rana îngrijită, evident că mi s-a dat şi o „recompensă”. Ţin minte că aveau pe un perete o reproducere după un tablou cu un lup fioros, cu o limbă mare roşie. Lupul ducea pe spatele lui o fată şi un tânăr. Asta mă înfiora şi mă fascina deopotrivă, mai ales pe fundalul stresului prin care tocmai trecusem. Abia mai târziu am aflat cine era autorul tabloului – V. Vasneţov.

Acum îmi dau seama că, dacă nu era accidentul, toate amintirile legate de colinde s-ar fi comprimat, ca zăpada bătătorită, în una singură, incertă şi otova cu celelalte. Dar aşa, caninii căţelului au smuls-o din şirul comun, făcând-o deosebită.

Pe urmă colindam sau îmi spuneam urătura doar împreună cu alţi colegi. Când ne-a mijit mustaţa, colindam seara, mai ales casele unde erau fete de seama noastră. Niciodată n-o să uit acele nopţi din Hăsnășenii Mari, cu zăpadă multă ce ne scârţâia sub paşi, cu pârtii de sănii, cu lună mare, făcând să sclipească miriadele de cristale de gheaţă. Un colind sau o urătură fără zăpadă, lună şi ger nu are nici un şarm şi vraja acelor nopţi mi se pare irepetabilă. Mai ales în umezeala placidă a ultimilor decenii. Aşa că întrebarea ironică, devenită de mult clişeu – Mais où sont les neiges d’antan? – capătă pentru mine neaşteptate conotaţii metafizice.

Ioana-Ieronim fotoIoana Ieronim, poetă, eseistă, traducătoare, București: “Avem o comoară de colinde”

În copilăria mea din Ardeal, din zona Brașovului, am cântat și am ascultat colinde și pe uliță, și în biserică – și în română, și în germană. Vorbeam ambele limbi, în acea zonă unde încă se mai aflau mulți sași.

Colindul meu preferat este colindul în stil bizantin, cules/prelucrat de Anton Pann: TREI CRAI DE LA RĂSĂRIT.

Dar noi, românii, avem o asemenea comoară de colinde, multe dintre ele profund semnificative, încât alegerea unuia face nedreptate multor altora.

leo-butnaru foto

 

Leo Butnaru, scriitor, Chișinău: „Noi cu steaua am pornit…”

Colinde, colinde… „Saule, Saule, adu-ţi turmele la staule”. Ecoul răspunde, parafrazat, prin unde prelungi: „Solii vin, Saule, solii…”. În mahala, la înţărcare, câte vreun prunc stă nehotărât între sânul mamei Maria şi Calea Laptelui, cerească, fierbinte şi aburoasă, de unde coboară şi îngerii de ocazie ai zăpezilor.

Colindele şi visele mele ca formă de basm personal. Se ştie doar că vrăjitorii, magicienii de grad suprem eşuează în confruntare cu fantezia puiului de om ce se implică, înminunat, în experienţele vieţii. Colindele ţineau şi ele de experienţa sufletului nostru de copil, implicându-ne în misterele creaţiei dumnezeieşti. Copil fiind, cântam „Florile dalbe”, iar răsărind flăcăuan deja, făceam parte din vreo ceată care cânta pe la geamurile Negurenilor mei de baştină „Trei crai de la răsărit”… Noi cu steaua am pornit, şi-am mers până am stătut, unde fiul a fost născut, şi toţi ne-am bucurat, pe Hristos dacă-am aflat…

Magda-Carneci-fotoMagda Cârneci, poetă, eseistă, București, Paris: „Cântam colinde pe sub ferestrele luminate și îngheţate”

De la o vârstă fragedă, m-a dus mama să cântăm colinde pe la ferestrele caselor din satul ei natal, Dărmănești, din nordul țării, din județul Suceava. Îmi aduc aminte că era adesea un ger de crăpau pietrele în apropierea Crăciunului, iar eu și cu sora mea, două mogâldețe de-o șchioapă, o urmam supuse pe mama noastră cea bravă, Emilia, să cântăm colinde în românește și în rutenește, împreună cu alte rude, pe sub ferestrele luminate și înghețate ale caselor vecinilor din sat. Dintre toate colindele învățate atunci, nu puține la număr, cred că preferam colindul „Domn, Domn, să ‘nălțăm” pentru că-l cântam pe mai multe voci și în canon. Obiceiul colindelor a rămas puternic înrădăcinat în familia noastră, unde și acum cântăm în cor, de fiecare Ajun, un întreg mini-concert de colinde în românește și în alte limbi, spre încântarea oaspeților noștri, rude și prieteni de o viață, care vin special la noi ca să asculte colinde și să le cânte alături de noi. Simt în acele momente că o bucurie copilăroasă și pură, o comuniere reală se întâmplă melodios între noi și ne îmbibă de atmosfera specială a acestui moment de sacralitate tradițională, care ne unește într-un Tot mai amplu, mai mare decât fiecare în parte: în misterul Crăciunului.

vasile romanciuc fotoVasile Romanciuc, poet, Chișinău: „În satul meu Crăciunul se sărbătorește numai pe stil nou”

În anii copilăriei, „la vârsta cea fericită” , vorba lui Creangă, Crăciunul avea un farmec cu totul şi cu totul aparte, era … Sărbătoarea sărbătorilor. Nu ţin minte să fi fost vreun Crăciun fără zăpadă – ierni ca-n poveste, afară – frig, în suflet – cald… Şi nu s-a întâmplat niciodată, atunci când ziceam colinda la fereastră, să se stingă subit lumina în casa gospodarului sau să se audă lacătul încuindu-se… Eram aşteptaţi şi primiţi cu drag de toată lumea… Colinda apropie oamenii, îi face să-şi deschidă sufletul, să fie mai buni…

Cântam o colindă învăţată de la părinţi, pe atunci, cea mai pe placul copiilor din Bădragii Noi: „Rătăcind într-o grădină, / Florile dalbe, / Mă-ntâlnii cu o albină, / Florile dalbe, / Albina strângea din flori, / Florile dalbe, / Ceară pentru sărbători, /Florile dalbe, / Ceara se făcea făclii, / Florile dalbe, / Să le dea Sântei Marii, / Florile dalbe…”

În satul meu de pe malul Prutului, Crăciunul se sărbătoreşte numai pe stil nou, am aflat destul de târziu că mai este un Crăciun, după Anul Nou…

Aştept Crăciunul. Cu aceleaşi vechi şi mereu proaspete emoţii…

Ioana Nicolaie fotoIoana Nicolaie, scriitoare, București: „Am descoperit o beteală strălucitoare pe cer”

Eu am fost generația lui Moș Gerilă, moșul acela apărut din senin în plugușoare adaptate socialismului victorios. Era discret, nu prea știam cum arată – nu era niciodată temă pentru orele de desen – și, în câte un an, apărea în miezul vacanței, întotdeauna la școală, ca să ne lase singurele daruri pe care le avea: fulare, căciulițe și mănuși. Ajungeau la noi în ianuarie, în prima zi de școală, când sărbătorile erau deja închise într-un cufăr transparent. Învăţătoarea ne chema pe rând la catedră și ne înmâna solemn cadoul.

Colindele, cel puțin în orășelul stațiune (Sângeorz-Băi) unde am crescut eu, se cântau ca întotdeauna, atât în casele unde se mai țineau șezători, cât și în fiecare locuință aparte. Așteptam în fiecare an Ajunul, și nu doar pentru că era una din puținele zile din an în care mâncam cozonaci cu nucă și prăjituri făcute de mama acasă, ci pentru că mergeam cu colindul. Trebuia să fim cel puțin trei copii în ceată, ca să începem să ciocănim la ușile vecinilor și să-i întrebăm dacă ne primesc cu colindul. După ce cântam în fața ușii întredeschise, eram poftiți înăuntru ca să mâncăm dulciuri minunate (în vremea aceea cumpăram uleiul, zahărul, făina și pâinea raționalizat, deci toate alimentarele erau goale) și ca să primim câțiva lei. Strângeam monedele în buzunare și le număram, cu emoție, abia după ce ajungeam acasă.

Cel mai mare câștig l-am făcut sub un cer înghețat, stropit cu stele uriașe, când aveam nouă ani și mergeam la școală în satul bunicilor dinspre mamă, Măgura Ilvei. Verișoara mea cu doi ani mai mare avea o voce superbă, așa că ne alegeam nu doar cu mărunțișul de aluminiu, ci și cu monezi de trei lei sau chiar cu bancnote de cinci lei. Când s-a făcut târziu și am sfârșit uratul, după ce văzuserăm mascații – ursul și capra –, după ce ne întâlniserăm cu nenumărate grupuri care-și țineau stelele poleite la piept, ca să nu le înghețe palmele, ne-am oprit în mijlocul drumului și ne-am uitat în sus. Am descoperit o beteală strălucitoare, pe care încă de atunci am știut că o voi duce peste tot cu mine, oricât de departe voi ajunge.

În orășelul meu de munte, Crăciunul este și azi o sărbătoare impresionantă. Dar satul bunicilor mei e, de ceva timp, ca o ilustrată decupată. Ce s-a rupt, adică toți ai mei, printre primii fiind, în alt decembrie, verișoara mea cu glas minunat, s-a mutat în altă parte, adânc în minte. Nu mi-a rămas decât să-i cânt în unele seri, copilului meu, Trei păstori se întâlniră, Deschide ușa, creștine sau Steaua sus răsare. Colindul pe care-l iubesc cel mai mult – fiindcă e amplu și complex – este O, ce veste minunată. Cum nu pot fi mai mult de-o verigă din lanț, mă străduiesc să-l duc mai departe.

Andrei-Bodiu fotoAndrei Bodiu, scriitor, Brașov: „Cântam și ne bucuram că suntem împreună”

M-am născut și crescut la oraș. În familia mea existau tradiții de Crăciun, dar nu am colindat în copilărie. Am colindat însă cu colegii mei de la Colegiul „Unirea” din Brașov în timpul liceului. Ne simțeam foarte bine. Mergeam la profesorii noștri și cântam cum ne pricepeam, bucurându-ne că suntem împreună. Faptul că eram împreună era, atunci, simbolul central al Ajunului Crăciunului. Ne întorceam apoi fiecare acasă unde, oricât de grele erau timpurile, ne aflam în ultimul deceniu al ceaușismului, mama ne aștepta cu o masă minunată.

 

Dorina Kjalil Butucioc fotoDorina Khalil-Butucioc, eseistă, critic teatral: „Pentru prima dată am colindat în Bucovina”

Pentru noi, cei de la nordul Moldovei, ca şi pentru copiii din toate timpurile, sărbătorile de iarnă aveau un farmec special, căci în sat se organizau Cumpănii, se umbla cu Capra, cu Ursul, cu Uratul şi Semănatul. Dar nu şi cu Colindatul, în perioada sovietică.

Semnificaţiile religioase ale acestor sărbători le-am descoperit şi le-am trăit pe la vreo 7 ani nu la Larga copilăriei mele, ci într-un sat românesc din Bucovina ucraineană – Molodia. Nişte prieteni de familie ne-au invitat în ospeţie de Crăciunul pe stil vechi în acel sat idilic, parcă dintr-o altă dimensiune temporală, localizat nu departe de Cernăuţi. În seara de ajun, la fiica lor cu care eram de-o vârstă, au venit alţi copii din vecini s-o cheme cu colindatul. Un băiat ţinea în mână o Stea de o construcţie imensă şi ingenioasă, împodobită cu panglici multicolore şi cu o iconiţă în centru, care era iluminată din interior, ceea ce m-a fascinat total! M-au invitat şi pe mine în ceata lor, dar, cum nu cunoşteam nici un colind, consideram că nu e corect să merg cu ei. Imediat m-au învăţat prima mea colindă – Am plecat să colindăm…, pe care până în prezent o ascult cu fiorul revelării misterului din copilărie. Am mers de la casă la casă cu acest colind, întrebându-mă mereu de ce nu s-au vânat căprioare, ci iepuraşi, dar când vedeam cu cât drag ne aşteptau şi ne primeau gazdele, eram cel mai fericit copil din lume! Cred că vă daţi seama cine, toată seara, a ţinut în mână Steaua?!

Aşa am plecat să colind eu în copilăria mea, şi abia după vreo câţiva ani la Larga răsunau în tot satul cele mai vechi şi mai noi colinzi de Sfintele sărbători de iarnă.

Ioan Moldovan fotoIoan Moldovan, scriitor, director al revistei „Familia”: „Iată, s-a născut Cristos”

Da, et ego in Arcadia colindului de copii. Era pe vremea când întrebarea „Unde sunt zăpezile de altădată?” nu se născuse. Zăpada era acolo, mare, moale, caldă parcă, veşnică, şi ea era cea care ne primea generoasă în valurile-i fabuloase ce vălureau între mereu cele două case – una de la care plecam după ce colindam şi alta la care ajungeam ca să colindăm la geam – noi, ceata de copii în seara Ajunului de Crăciun. Poate că sus pe cer stelele erau toate vii şi vesele, dar noi nu ne uitam în sus pe atunci, ne uitam pe noi înşine în fericirea şi veselia aceea de a umbla la colindat, ca să anunţăm şi noi, ca nişte magi ce se ignoră ca atare, că, iată, s-a născut Cristos, învăluiţi ca într-o hlamidă în melopeea vestirii: „Sara Crăciunului nost’/ Mare bucurie-o fost/ Şi-o fost bucurie-n lume/ De aşa Mare Minune”.

leontina-vatamanu fotoLeontina Vatamanu, regizoare: „Colindele îl aduc pe Dumnezeu în casele noastre”

În copilărie, colindele ajungeau la urechile mele de peste Prut, pe undele Televiziunii Române, recepționată în satul bunicilor mei, Costiceni, Hotin. Adolescentă fiind, am început să ascult cenaclul Flacăra, unde am auzit superbele colinde ale lui Vasile Șeicaru și Ștefan Hrușcă. Pe timpul studenției cumpăram discuri cu colinde, pe atunci deja erau la mare căutare. Odată cu apariția copiilor, pentru mine colindele au devenit cântece de leagăn. Îmi adormeam fetițele pe notele și versurile pline de pace ale acestor minunate creații populare. Acum de Crăciun, dar și în Ajun, în casa noastră răsună colindele… Ele sunt spiritul acestor sărbători. Ele aduc lumină, candoare și pe Dumnezeu în casele noastre.

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)