Aşteptările mătuşii Agafia

GENERAŢII // Am avut o viaţă grea, am trecut prin foamete, două războaie, dar sunt încă în viaţă”

La cei 97 de ani ai săi, mătuşa Agafia Potângă din localitatea Văratic, raionul Râşcani, este o persoană cunoscută atât în Republica Moldova, cât şi în afara graniţelor după ce aceasta a fost eroina unei fotografii, realizată de Cate Crandell, voluntar al Corpului Păcii. „Se întâmpla de Paşti, am luat laptopul şi am venit la ei în ospeţie ca să poată vorbi cu nepoata din Cambodgia. Pentru că nu am reuşit să ne conectăm la internet în casă, am ieşit afară şi acolo, pe deal, am găsit reţeaua”, spune Cate Crandell, arătând spre locul unde acum au crescut nişte roşii.

Marina LIŢA

Cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la formarea Corpului Păcii (CP), a fost organizat un concurs de fotografii făcute de voluntarii CP din diferite colţuri ale lumii, „Sharing American Experience Overseas”.

„Nu sunt de potreţit”

„Catiuşa (aşa i se spune la Văratic – n.a.) m-a fotografiat. Eu nu sunt de potreţit (fotografiat)”, ne întâmpină Agafia Potângă. Susţinându-se de două bastoane, se îndreaptă spre patul de afară. Senină la chip, cu ochii albaştri, împărtăşeşte amintiri şi mai vesele, dar de cele mai dese ori, triste.

La cei 97 de ani ai săi, este cea mai vârstnică persoană din sat. „Am avut o viaţă grea, am trecut prin holodovcă (foamete), două războaie, dar sunt încă în viaţă. Acum îmi e bine, numai că sunt bătrână şi nu pot să mă mişc. Vin copiii şi îmi spun: „Scoală, mamă, şi bea ceai cu pâine cu unt!”. Am avut şi eu două văcuţe, făceam şi eu unt, dar îl vindeam.  Uneori mănânc de nevoie, că mi-a fi a mânca altă dată şi nu-mi vor da”, glumeşte bătrâna într-un mod aparte, care te molipseşte şi-i dispar lacrimile din colţul ochiului.

Un frate în România şi o soră în Siberia

„Să fi fost mâncarea asta pe timpul foametei!”, spune Agafia, şi chipul senin i se întristează. „Aveam cinci – şase ţuhale de păpuşoi în pod. Au venit şi ne-au luat tot, pentru că aveam un frate în România. El nu s-a refugiat, a lucrat şi acolo a rămas. Nu l-am mai văzut, doar pe soţie şi pe copii”, îşi aminteşte bătrâna, care are iar ochii umezi.

Din „cauza” fratelui din România, o trimiteau la corvoadă (muncă gratuită pe care ţăranii erau constrânşi să o facă în folosul statului – n.a.). „Era iarna şi copiii mei erau singuri acasă. Nici nu ştiu cum făceau sărmanii focul. Dar a avut Dumnezeu grijă de ei”, îşi aminteşte aceasta.

Dar fratele nu era singura rudă care a fost departe de ea. „Am avut o soră, a prăşit până noaptea, iar dimineaţa au ridicat-o şi au dus-o în Siberia împreună cu trei copii. Nu avea nicio vină. S-a întors înapoi, dar nu mai vedea şi era tare bolnavă”, spune aceasta.

„Au împărţit pâinica ca nafura”

Agafia spune că pe timpul războiului se amesteca pământul cu cerul şi nu puteai înţelege nimic. „Era mare prăpăd. Dar eu nu sunt supărată pe nemţi. Erau oameni frumoşi, harnici şi cuminţi. Satul nostru a fost refugiat din calea războiului. Venind acasă cu copiii, vaca şi ce mai aveam, i-am văzut pe nemţi. Fiecare avea motoţicle (motociclete). Aveam cu noi nişte pâine coaptă şi le-am dat una lor. Un neamţ a scos cuţitul, a strigat pe limba lor şi s-au adunat toţi cu motoţiclele în jurul lui şi au împărţit pâinica ca nafura. Nu ne-au ocărât”, îşi întrerupe gândul Agafia Potângă, îşi reazemă bărbia de bastonul, pe care îl poartă de vreo trei ani încoace, privind spre grădină.

„Iaca nu plouă. Dacă ar da Dumnezeu puţină ploiţă, că se usucă pământul care ne hrăneşte”, spune bătrâna, cu mare admiraţie pentru solul pe care l-a lucrat cu mare drag. „Noi am fost opt copii. Aveam pământ şi aveam de toate. Eu îl rog pe băiatul meu să mă ia şi pe mine la deal, să-i ajut cu ceva”, spune femeia. „A fost ieri la curăţat păpuşoiul. Iar atunci când am cules poama, nu a stat în casă, ci a venit să ne ajute”, o întrerupe Ion Potângă, mezinul. „Nu e greu pentru mine să lucrez, mai greu e să stau pe loc”, se scuză femeia, uitându-se în sus la fiul său care îi este alături.

„Să vină pensia şi moartea!”

Aceasta spune că a crezut că va muri la scurt timp după ce a plecat soţul ei. „Noi doi ne-am întâlnit potrivit. Nu-l laud, dar nici nu-l ocărăsc. De harnic era harnic. Şi eu am fost harnică, dar mai prostuţă”, spune femeia, care-şi întrerupe gândul pentru a povesti despre venirea ministrului Inculeţ la ei în sat (Ion C. Inculeţ – ministru al Basarabiei în timpul României Mari – n.a.). „A fost o veselie mare. A făcut lumea mâncare. Inculeţ acela, un om în haine albastre de dorobanţi, a jucat împreună cu sătenii „Hora unirii”. Noi, copiii, jucam alături, ajutam cum puteam”, povesteşte femeia.

Aşteaptă doar două lucruri. „Să vină pensia şi moartea! Sunt cea mai mare în sat. Nu mai este nimeni de vârsta mea”, spune aceasta.

Cele mai frumoase zile sunt atunci când vin să o viziteze copiii. „Îmi place să am alături familia mea cea scumpă. Este cea mai mare sărbătoare pentru mine”, se bucură Agafia Potângă.

The following two tabs change content below.
Marina Liţa

Marina Liţa

Marina Liţa

Ultimele articole de Marina Liţa (vezi toate)