Artistul angajat // RUPEREA RÂNDURILOR

Oriunde şi oricând vei fi trăit, vine un timp când cineva îţi spune că trebuie să te implici, „să-ţi faci datoria” de cetăţean, de tată, de soţ, de fiu, de coleg etc. Astfel, sintagme ca „datoria faţă de neam/ ţară”, sunt puse (oximoronic!) alături de „dragostea de neam/ ţară…” ori „iubire conjugală” alături de „obligaţie conjugală” etc. Primul test de acest gen l-am trecut în tinereţe, când, după ce am tot cântat „necuprinsă-i ţara mea natală”, a venit timpul „să ne facem datoria”. Ca să o vedem cât e de „necuprinsă”, am fost prins cu arcanul la oaste, ca-n amintirile clasicului şi condamnat la trei ani de galere. Adică arest şi detenţie, nu „expresia dragostei”…

Intermitent, aşadar, suntem solicitaţi să participăm la treburile cetăţii. Aici lumea intelectuală & artistică se împarte în trei categorii. La o extremă, e categoria Kant-Cioran. Sunt cei care au întors spatele omenirii şi îşi caută de cele… eterne. La polul opus, sunt cei care se angajează atât de plenar, încât se pare că activităţile (artistice, ştiinţifice) anterioare au fost doar un pretext pentru construirea carierei de patriot. Ultimii sunt şi cei care scot dividende din slujirea cetăţii. „Dragoste” cu recompensă, dacă înţelegeţi ce-i aia..

Între aceste două extreme, stăm noi, restul lumii. Poate cei mai mulţi. Poate cei mai indecişi în ceea ce ţine de raportul dragoste-datorie. Unele lucruri le facem exclusiv din dragoste şi din plăcere. Până şi patria ne-o iubim dezinteresat (fiindcă veni vorba: chiar fără să-i cerem să ne acorde cetăţenie!). Altele le facem dintr-un sentiment inexplicabil al datoriei (faţă de prieteni, soţii, iubite, familie, faţă de neamuri sau faţă de neam). Fiind prea fideli prieteniei, ne trădăm familia; fiind prea fideli familiei, ne trădăm meseria/ vocaţia; iar fiind prea fideli unei patrii abstracte, trădăm oameni concreţi.

Soluţia e una: pui umărul atunci când… chiar fără tine nu se poate, apoi te retragi şi îţi cauţi de treabă. Bineînţeles, dacă tu decizi când şi cum te implici. Alteori dai curs unei invitaţii. Aici însă lucrurile se complică. Cine te invită? De ce? De dragul cauzei, ori pentru că vrea să-i fie mai uşor lui? Îi pasă lui de ceea ce vei sacrifica tu, în schimbul „cauzei” (care poate fi o voalată afacere de moment)?

În conjunctura noastră politică şi culturală, cu multe surprize după 1989, au crescut clase de oameni care nu au făcut nimic decât să slujească o cauză „nobilă”. Nu au muncit pe un teren al concurenţei. Nu au ştiut niciodată ce înseamnă să stai la serviciu zile şi nopţi. Nu pentru că ţi-o cere şefu’, ci pentru că numai cu eforturi enorme poţi obţine ceea ce altundeva se obţine cu eforturi minime. A crescut şi o pătură consistentă de oameni apolitici, care nu au idee ce se întâmplă, însă comentează şi fac investigaţii. Dacă aş fi în putere, aş investi banii într-un proiect-experiment: aş propune ca jurnaliştii şi alţi „experţi” să-şi câştige – un timp – pâinea în instituţii decizionale; unii activişti ai organizaţiilor obşteşti să lucreze un timp la întreprinderi cu orar fix, iar artiştii liberi să obţină (sic!) şi să gestioneze banii publici pentru cultură. Primind în audienţă pe toţi solicitanţii!

Marele pericol e arta angajată… cu permisiune. Era normal, dacă, dintr-o avalanşă de literatură eretică, revoluţionară, disidentă etc., s-ar fi născut, să zicem, mişcarea de eliberare naţională. Şi libertatea, în consecinţă. Când însă libertatea însăşi (picată subit, cam cu voie de la primărie!) a generat averse de poezie patriotică, deja inutilă, aceasta nu mai are nici un haz. Pentru ca să fii, azi, patriot, nu ai nevoie de curaj. Dimpotrivă, te poţi căpătui cu vreun ordin. Tocmai de aceea îmi displace artistul angajat. Poate crea din suflet, dar poate fi o prostituată mimând abil dragostea. Uneori, fireşte, mai convingător decât cineva îndrăgostit(ă) cu adevărat.

M. V. CIOBANU

The following two tabs change content below.