„Arta comediei” cu ionescieni din trei generaţii

La prima vedere, alegerea regizorului Vitalie Drucec de a monta piesa „Arta comediei” la Teatrul „Eugene Ionesco” – scrisă în 1965 de dramaturgul italian Eduardo De Filippo – impune o anumită doză aventură în contextul ofertei teatrelor din Republica Moldova.

Să recunoaştem că un spectacol care începe cu o scenă extinsă despre starea teatrului, utilitatea socială a acestuia, proasta sa administrare economică, criza textelor dramatice, în final despre puterea artei de a influenţa şi schimba mentalităţi şi comportamente în Italia de la mijlocul secolului XX riscă să capteze atenţia unui număr restrâns de spectatori. Mai ales dacă vorbim despre publicul chişinăuean, care continuă să vină la teatru mai mult de dragul amuzamentului sau al unor presupuse evadări din cotidian şi mai puţin pentru a se lăsa provocat de subiecte inedite şi „intelectualiste”.

Regizorului Vitalie Drucec îi revine meritul de a fi ales o distribuţie remarcabilă: unul dintre artiştii emblemă ai trupei – Dumitru Mamei – în rolul central, o actriţă din strălucita primă generaţie a ionescienilor – Elena Chioibaş şi cele mai noi achiziţii ale teatrului (absolvenţi ai promoţiilor recente de la Academia de Muzică, Teatru şi Arte Plastice) – Emilian Creţu, Denis Dimitriu, Artemie Oleacu, Veaceslav Cebotari, Dorin Gribincea, Iurie Gologan şi Dumitriţa Botnaru.
Un prefect de provincie recent numit în funcţie îl primeşte în audienţă pe directorul unei mici trupe de teatru. Purtând o aprigă discuţie despre problemele artei dramatice şi despre influenţa teatrului în societate, cei doi ajung de la complezenţă la antipatie reciprocă şi directorul trupei, Oreste Campese (Artemie Oleacu), sfârşeşte prin a ameninţa înaltul funcţionar (Dumitru Mamei) că îi va demonstra practic puterea de care dispune arta sa.

După plecarea lui Campese, prefectul primeşte vizite de la o serie de personaje dubioase – un presupus medic, un fals preot, o învăţătoare dusă cu pluta, un tip deghizat în farmacist – care îi povestesc istorii încâlcite; sunt isterici, disperaţi, stranii, agresivi, ridicoli. Speriat de ameninţarea directorului de trupă, prefectul nu reuşeşte să înţeleagă dacă oaspeţii săi sunt oameni reali sau actori trimişi de Campese pentru a-i face o farsă. Explorând limitele dintre „comedie” şi „viaţă”, ficţiune şi realitate, ionescienii prezintă o poveste fascinantă despre „nebunia (noastră) cea de toate zilele”.

De fapt, „Arta comediei” a reprezentat un caz aparte de scriitură dramatică chiar pentru Eduardo De Filippo care, la un moment dat, mărturisea: „Aceasta e o comedie stranie, formal şi substanţial diferită de celelalte; mi-aş dori ca cititorul să se ghideze de propria inteligenţă, să-şi formeze propria idee despre operă şi să decidă însuşi dacă piesa e validă sau nu, teatrală sau ne-teatrală (unii au reţinut-o ca fiind o „plicticoasă conferinţă despre teatru”), periculoasă (ajungând să merite cenzură televizată) sau nu. Aş dori să ofer o singură recomandare: reţineţi că nu am scris această comedie doar pentru oamenii de teatru – precum afirmă unii –, dar pentru noi toţi, întrucât problemele pe care le abordează sunt legate de viaţa noastră şi de viaţa copiilor noştri”.

Revenind la montarea lui Drucec, sunt admirabile verva, umorul, inteligenţa cu care au abordat artiştii acest text dificil, legat de un context temporal şi spaţial anumit, încărcat de referinţe culturale, subtilităţi de stil. Împreună cu regizorul, actorii au reuşit să facă din această piesă un spectacol apropiat timpurilor noastre, arătându-ne că arta scenică e capabilă să se renoveze din interior – important e, după cum spune Campese, „să salvăm trusa de machiaj”.

Daria Vlas

The following two tabs change content below.