Aromele iubirii regăsite

Acum cred cu tărie că ceea ce îţi este sortit se întâmplă, mai devreme ori mai târziu”

Lia l-a părăsit pe Sorin după 15 ani de căsnicie. Au trăit zile şi luni de viaţă frumoasă, păreau fericiţi, dar nu şi îndrăgostiţi. Părinţii au împins-o să se căsătorească cu el. Însă totul s-a sfârşit în clipa în care ea a aflat că soţul o înşală. La început a fost distrusă, vreo două luni nu-şi putea afla locul. Până la urmă, ura şi dispreţul au învins, ajutând-o să închidă rana. Se consola în sinea ei, zicându-şi că e bine că nu au avut copii, ca să-i traumatizeze cu despărţirea.

A plecat pentru două săptămâni, dar a rămas pentru totdeauna

Resemnată şi împăcată cu gândul că totul s-a terminat definitiv, a acceptat invitaţia prietenei sale din copilărie, stabilită în oraşul Pavlodar, Kazahstan, şi a plecat pentru două săptămâni la ea. Valentina, aşa îi zice prietenei, a înconjurat-o cu multă atenţie şi a convins-o să se mute cu traiul la ei. Avea un apartament mare cu patru camere şi i-a putut oferi cu drag o cameră. Au fost nedespărţite de mici, dar după absolvirea şcolii drumurile lor s-au despărţit. Valentina a plecat la unchiul său în Pavlodar. Acolo şi-a făcut studiile, acolo s-a căsătorit şi acolo a rămas să lucreze.

Iar Lia şi-a făcut studiile la Cluj, s-a întors acasă, lucra profesoară şi la insistenţa părinţilor s-a măritat cu Sorin, un băiat din cartierul lor. Din nimicuri, tocmai se certase cu marea ei iubire, Vicu, un băiat cu care se cunoşteau din şcoală. Rănit, Vicu şi-a luat lumea în cap şi a plecat, fără să spună încotro, iar Lia, cum vă spuneam, s-a măritat cu Sorin.

În marele oraş din Kazahstan Lia s-a simţit bine din primele zile. Toţi cunoscuţii şi soţul Valentinei s-au arătat prietenoşi cu ea. Au încurajat-o că va putea munci la o grădiniţă. „Dacă eşti bun, reuşeşti oriunde”, i-au spus ei. Şi Lia în scurt timp s-a angajat la grădiniţa la care îşi ducea cei doi copii mai mici prietena sa. (Valentina avea trei copii. Unul mergea la şcoală).

de_45130400Număra minutele în aşteptarea lui

Într-o dimineaţa în timp ce grăbea spre grădiniţă, un biciclist răsări pe neaşteptate în faţa ei. Bărbatul pierduse controlul bicicletei, se lovi de bordură, zbură peste ghidon şi se izbi de pieptul femeii. Lia căzu pe spate, iar bărbatul deasupra ei. Bărbatul se ridică brusc, se uită la ea, fără să scoată o vorbă, iar femeia, întinsă la pământ îl privea cu gura căscată. După câteva minute, el se aplecă îngrozit şi o întrebă ruseşte: „V-aţi lovit tare? Să chem ambulanţa?” „Nu! Nu e cazul. Sunt bine. Cred că nu mi-am stâlcit nimic”, răspunse zâmbind Lia. Biciclistul îi întinse mâna şi o ajută să se ridice, apoi se aplecă şi îi adună lucrurile împrăştiate pe jos din geanta care i se deschisese.

Când se ridică din nou, observă o zgârietura zdravănă la cotul mânii drepte din care curgea sânge. „Uite că v-aţi julit binişor. Nu locuiesc departe, haideţi şi o să vă pansez rana”, zise bărbatul. Uşa de la intrarea în bloc era deschisă. Bărbatul sprijini bicicleta de peretele de la scară şi o ajută să urce treptele. „Apropo, îmi zice Victor”, s-a recomandat el. „Iar eu sunt Lia”. Privirile li se întâlniră şi ea simţi un fior. Au intrat în casă. Victor a rugat-o să ia loc pe canapea, a adus trusa de prim ajutor. I-a curăţat rana, i-a pansat-o. Privirile lor se întâlniră din nou. „Mai aveţi vreo rană care nu se vede, să mă ocup de ea?” „Staţi liniştit. Totul e în ordine”, răspunse Lia şi se grăbi să plece.

Era frumos bărbatul. Avea spre 40 de ani ca şi ea, dar arăta mai în vârstă. Purta barbă, mustăţi, părul lung, legat într-o coadă. Şi vocea, şi chipul îi trezeau emoţii. Au convenit să iasă peste două zile în oraş. Au fost două zile lungi cât un an. Cu respiraţia tăiată ca o adolescentă, ajunsă în ziua de sâmbătă, Lia număra minutele în aşteptarea lui.

Au întrat într-un restaurant. Se înţelegeau grozav. Totul părea atât de deosebit. Amândoi se simţeau atraşi unul de altul. Era bărbatul care îi transmitea o stare pozitivă, amintindu-i foarte mult de Vicu: vesel, grijuliu, arătos. Spunea glume, o făcea să râdă. În timpul dansului el îşi mişca degetele pe spatele ei ca şi cum ar fi cântat la pian, întocmai cum o făcea Vicu. În următorul weekend, Victor i-a propus să meargă în cel mai mare parc din regiune. Cele două zile petrecute împreună i s-au părut cele mai frumoase din viaţa ei. Discutau despre tot felul de lucruri, dar nu îndrăzneau să se intereseze despre trecutul fiecăruia. Lăsau lucrurile să decurgă de la sine.

Când s-a întors acasă, ochii îi străluceau. Valentina n-o mai văzuse niciodată atât de fericită. „Eşti îndrăgostită, draga mea, mă bucur pentru tine. Cred că nu regreţi că ai venit să locuieşti în acest oraş”, îi zise prietena, îmbrăţişând-o. „Mi se pare şi mie că m-am îndrăgostit. Două săptămâni în urmă nici măcar nu-l cunoşteam, iar acum nu mă pot gândi la nimic altceva, mereu sunt cu gândul la el. Îmi trezeşte amintiri vii despre Vicu şi, nu ştiu de ce, îmi simt sufletul plin de recunoştinţă”.

De emoţii, a dat cu bicicleta peste ea

După o lună de zile în care s-au iubit cu toată fiinţa, într-o zi de duminică, când stăteau în jurul mesei la Valentina în casă, el a prins a depăna într-o română perfectă firul unei poveşti: „Iubirea îţi dă aripi, dar nu te învaţă să zbori. Am iubit o fată, încă de pe băncile şcolii, o blondă frumoasă cu părul strâns într-o coadă de cal. O chema Lia. După cinci ani de relaţie, într-o zi, din nimicuri, ne-am certat şi n-am avut curajul să mă întorc să-i cer iertare, am plecat departe în lume, tocmai la Pavlodar ca să uit de ea. M-a durut. Durerea a fost şi mai mare când am aflat că fata s-a măritat. Pentru a putea trece mai uşor peste dragostea ceea neconsumată, m-am refugiat în paradisul muzicii în calitatea mea de profesor în cadrul colegiului în care muncesc… După mulţi ani, Lia a venit la Pavlodar. Întâmplarea ori destinul a făcut ca, într-o frumoasă dimineaţă de vară, s-o observ pe stradă şi, de emoţii, să dau cu bicicleta peste ea. Viaţa ne-a pus în faţă din nou. Am recunoscut-o. Dar ea nu m-a recunoscut…”

Lia a rămas fără cuvinte. Părea incredibil. Bărbatul acesta frumos, cu părul lung, cu barbă şi mustăţi, care îi amintea atât de mult de Vicu, era chiar Vicu! Încremenită, se întreba în sinea ei: „Dumnezeule, cum de nu l-am recunoscut?! Şi cum a putut el să nu se trădeze măcar cu o vorbă în limba română timp de o lună?! Dar eu credeam că e plecat în Turcia sau Portugalia, că are familie, copii…” Fascinată de cele întâmplate, Valentina a declarat: „A fost şi dorinţa mea ca să vă reîntâlniţi. Eu am avut un alt scenariu. Urma să organizez întâlnirea aici, în casa mea. Dar Dumnezeu a vrut să fie altfel, l-a împins pe Vicu să iasă în acea dimineaţă cu bicicleta… Acum cred cu tărie că ceea ce îţi este sortit, mai devreme ori mai târziu, se întâmplă”.

The following two tabs change content below.