„Arma principală, cu care poţi învinge, e răbdarea”

INTERVIU // Alteţa Sa Regală, Principele Radu al României, l-a primit pe reporterul Jurnalului de Chişinău la Castelul Regal din Săvârşin

– Alteţă, aţi citit în copilărie poveşti cu prinţi şi prinţese? Aţi visat şi Alteţa Voastră, la fel ca mai toţi copiii, să deveniţi un prinţ adevărat?

Am avut o copilărie plină de astfel de vise, mai cu seamă datorită bunicilor. Ei erau oameni destul de în vârstă, bunicul meu avea 66 de ani când m-am născut, deci aparţinea unei generaţii mult îndepărtate faţă de momentul 1948, când s-a instalat comunismul în România. Toată lumea lor era o lume a României frumoase, a României întregi, dar nu numai întregi teritorial, ci şi spiritual, şi din punctul de vedere al principiilor. Toată copilăria în jurul casei bunicilor a fost o lume mai degrabă a secolului XIX, decât a secolului XX. Bunicii au trăit cea mai mare parte a vieţii lor la Bârlad. Aveau o casă foarte frumoasă, cu grădină, cu o situaţie minunată, pentru că bunicul era medic obstetrician, iar bunica era profesoară, preda istoria şi limba franceză, ambii erau oameni de o aleasă erudiţie şi de o mare generozitate sufletească. Toate acestea puse la un loc au făcut ca cei şapte ani ai mei de-acasă să fie în cu totul altă lume decât aceea în care urma să intru odată cu şcoala, liceul, universitatea. Aşadar, mirajul unei lumi frumoase, cu oameni şi obiecte alese, l-am văzut de când am deschis ochii.

Bunicul Principelui Radu e născut în Basarabia

– Bunicii, părinţii v-au vorbit de Familia Regală a României?

Bunicii mei trăiseră aproape toată viaţa lor în Regatul României, aşa că prezenţa Familiei Regale era ceva natural pentru ei. Bunica mea, pe nume Clemansa, mi-a povestit o singură amintire despre Regele Mihai. În 1927, în ziua în care copilul Mihai a fost proclamat Rege, după moartea Regelui Ferdinand, ea şi întreaga familie au mers la Bucureşti şi au alergat toată ziua după trăsura regală, până şi-au scâlciat pantofii. Dar trebuie să ţineţi cont că eu l-am pierdut pe bunicul meu, Dan Duda, când aveam doar 10 ani, adică până la vârsta aceea nu aveam cum să înţeleg sau să discut mult despre regalitate. Atât familia bunicului, Duda, cât şi a bunicii, Iacomi, veneau din Moldova. Familia Iacomi provine din vechea familie de boieri Şendrea, iar bunicul meu, Dan Duda, medic de meserie, e născut în Basarabia, într-un sat de lângă Chişinău.

– Ce vi s-a spus despre Rege în şcoală, în liceu?

Învăţătorii le formau elevilor o atitudine ostilă faţă de regalitate. Când învăţam la şcoala primară, la vârsta de 7 sau 8 ani, la serbări auzisem o frază de care îmi aduc aminte perfect: „Boierii, cruzi vânzători de neam, jefuiau ţara, mână în mână cu dinastia de Hohenzollern”. Deşi am auzit aceste lucruri, ele au trecut pe lângă urechile mele ca un refren. Îmi dădeam seama încă de atunci că era o prostie sau, cum spune Majestatea Sa, „o bazaconie”.

– Aţi avut şi mai aveţi rude în Basarabia?

– Am avut, sigur, şi era o dramă că nu ne puteam întâlni, din cauza sârmei ghimpate de pe Prut. De pildă, fiul surorii bunicului meu, Ion Vizitiu, a trăit la Chişinău, a fost un reputat inginer specializat în recondiţionarea instrumentelor muzicale. El a trecut prin multe încercări, a fost şi deportat în Siberia, după care revenise în Basarabia.
Ţin minte că tatăl meu a vrut foarte mult să-l întâlnească şi n-a putut, pentru că nu era voie. A fost un episod care ne-a marcat copilăria, şi mie, şi fratelui meu, Dan: unchiul meu, vărul primar al tatălui, a avut o vioară, pe care mama lui, Victoria, a dorit să i-o dea tatălui meu. N-a putut să i-o dea niciodată, din cauza rupturii dintre aceste două părţi de pământ. Prin anii şaptezeci, acest unchi, pe care nu l-a văzut nimeni niciodată, – pentru că noi am apărut pe lume după ce s-a închis cortina – a încercat să-i aducă vioara tatălui meu, pe care-l chema René. Unchiul a luat trenul de la Chişinău, s-a oprit în gară la Iaşi, dar forţele de ordine nu i-au dat voie să deschidă fereastra ca să-i dea vioara tatălui meu. S-au văzut acolo, în gara Nicolina de la Iaşi, după treizeci de ani de aşteptare, însă unul din veri era pe un peron, celălalt, pe alt peron. Se vedeau, dar nu puteau trece ca să-şi strângă mâna.

Principesa Moştenitoare Margareta şi Principele Radu vor veni la Chişinău după Anul Nou

– Când aţi venit pentru prima dată la Chişinău?

În 1990, imediat după ce s-a terminat cu dictatura aici. M-am întâlnit cu unchiul Ion Vizitiu, nu-i venea să creadă că am ajuns pe pământul basarabean, era teribil de emoţionat, mai ales că eu semănam cu tatăl meu în tinereţe.
Oficial, am vizitat Republica Moldova în 2005, ca Reprezentant Special al Guvernului României şi membru al Familiei Regale. Vizita din 2005 a fost fantastică, în primul rând istorică pentru mine, fiindcă era pentru prima dată când un membru al Familiei Regale călca pe pământul basarabean, după cei şaizeci şi trei de ani de când Regele Mihai I participase la parada militară din Chişinău (31 octombrie 1942 – n.a.). În 2005, ca ofiţer în Armata României, am avut şi vizite cu caracter militar în R. Moldova. Toate aceste aspecte, luate la un loc, au însemnat ceva extraordinar şi trebuie să spun cu toată bucuria că, în pofida unor bariere politice, absolut toată lumea m-a primit minunat – şi oficialităţile, reprezentanţi ai Parlamentului, Guvernului, asociaţiile civice, Universitatea din Bălţi, toţi erau foarte ospitalieri, a fost un mare succes. Am repetat vizita, tot în calitate oficială, la distanţa de mai puţin de un an. A doua oară, am făcut şi o treabă foarte bună, practică: am organizat o misiune economică, o întâlnire între oameni de afaceri de pe ambele maluri ale Prutului. S-au adunat 250 de oameni de afaceri, încât a fost nevoie să se deschidă Palatul Republicii, pentru ca sala mare să-i adăpostească pe toţi. Mi s-a spus atunci că, de la declararea Independenţei din 1991, nu avusese loc nicio manifestare economică atât de numeroasă. A treia şi ultima vizită a avut loc în 2006, când Majestatea Sa Regele Mihai I a inaugurat Cimitirul Ostaşilor Români din Ţiganca.

Din momentul acela nu am mai putut veni în R. Moldova, fiindcă am avut obligaţii de a merge mai mult în Europa şi în alte părţi pentru promovarea României, dar intenţia noastră este ca Principesa Moştenitoare Margareta şi cu mine să vizităm împreună, eventual cu Principele Nicolae, Chişinăul şi alte câteva localităţi, în următoarele şase luni, poate după Anul Nou, sau în primăvară.

– Povestiţi-ne, vă rugăm, cum aţi devenit membru al Familiei Regale.

Am întâlnit-o pentru prima dată pe Principesa Moştenitoare în luna ianuarie 1994, acum şaisprezece ani. Ne-am întâlnit într-un orfelinat din Bucureşti, unde se desfăşura un proiect de terapie prin artă, pentru copiii fără părinţi. Proiectul era condus de mine, la rugămintea domnului Ion Caramitru, preşedintele UNITER. Principesa venise să vadă în ce măsură acel proiect merita să fie finanţat de Fundaţia Principesa Margareta a României. Proiectul a durat trei luni, în cadrul lui o echipă de artişti, muzicieni, pictori, psihologi mergea la diferite orfelinate pentru a însănătoşi sufletul copiilor, pentru a-i scoate dintr-o stare foarte aproape de primitivism. Deci, prima întâlnire cu Principesa a fost una de lucru. Ea a fost impresionată de proiect, pe care l-a susţinut timp de opt ani. Iar eu am fost fericit s-o întâlnesc, fiindcă deja în 1994 se ştia foarte mult despre Principesa Margareta la noi, pentru că era singura din Familia Regală care putea veni în România, împreună cu Regina Ana. Pe Majestatea Sa Regele nu l-au primit în România decât în 1997, în februarie.

Întâlnirea cu Principesa Margareta a fost extraordinară, o aşteptasem cu multă emoţie, dar în faţa mea era cineva care îl reprezenta pe Rege. Acest lucru îl simt şi acum, mi-a rămas pentru totdeauna. Să ştiţi că şi copiii Regelui, Principesele, fiicele Margareta, Elena, Irina, Sofia, Maria, nu uită nicio clipă că tatăl lor e Regele. Suntem o familie, avem sentimente umane normale, dar nu uităm niciodată cine e Regele. Aşa e regalitatea, aşa e această instituţie. De aceea e atât de importantă pentru zilele noastre, în orice fel de ţară, chiar în democraţiile cele mai avansate, fiindcă nu e vorba de coroane şi prinţi, şi cai albi. E vorba despre o instituţie care păzeşte respectabilitatea statului.

Regalitatea – un simbol

– Ce raport există între stat şi instituţia regală?

Statul, dacă este inoculat de politică, devine o arenă, ca orice altă arenă a disputei. Pe când Statul, ca şi părinţii, sunt un bun care trebuie păstrat. Nu te duci şi ei lemnul de la altar şi-l pui pe foc ca să te încălzeşti. Regalitatea, ca şi Statul, sunt instituţii-simbol, nu te joci cu ele, nu le politizezi, nu le batjocoreşti, fiindcă atunci nu mai eşti un neam, o naţiune, ci eşti un fel de supermarket. Regalitatea trebuie păstrată, respectată. Pe respect se bazează şi relaţiile din Familia Regală. Principesa Moştenitoare i se adresează ca o fiică tatălui ei, îşi împărtăşeşte bucuriile şi necazurile, îi cere ajutorul ori sfatul, dar niciodată nu uită că tatăl ei e Regele, pentru că aşa ceva nu se poate. Comportamentul acesta face parte din fiinţa ei, din identitatea ei. Fiindcă a fi rege sau a fi principe nu e o profesie – e o identitate. Când ai o astfel de identitate, o porţi cu tine zi şi noapte, nu doar când te vede cineva.

– O astfel de identitate înseamnă şi o responsabilitate enormă?

Responsabilitatea a fost foarte clară de la început. Mai ştiam că va fi greu şi mai ştiam că va fi pentru totdeauna. Nu pentru un mandat de patru ani sau de opt ani, cum e la politicieni. Poţi să fii deputat sau senator patru ani şi pe urmă te apuci de altceva. Aici, însă, nu se poate face asta decât până la capătul vieţii. Pe de altă parte, trebuie să ţineţi cont că intrarea mea în Familia Regală s-a produs prin căsătorie, iar căsătoria este un eveniment privat. Când doi oameni se hotărăsc să-şi unească destinele, aici nu mai există calcule. Aceasta o faci pentru că ai o pornire şi crezi în legătura întemeiată pe iubire – fără iubire nu s-ar putea duce în spate o responsabilitate atât de mare. E frumos să trăieşti într-un castel, dar ai probleme şi dificultăţi la scară. E greu să ţii o gospodărie, e greu să ţii un apartament, dar ca să fii zi de zi responsabil de o instituţie atât de mare, care mai trebuie să emane şi respectabilitate, distincţie, să-i aperi demnitatea, s-o aperi de calomnii, să ţii mereu fruntea sus, e mult mai greu. De aceea noi suntem bucuroşi ca, pe cât posibil, reşedinţele regale să fie vizitate, să se întâmple aici manifestări private, publice, culturale, să vină grupuri, persoane, pentru ca toată lumea să se impregneze de acest frumos şi de acest simbol, de care oamenii au nevoie, indiferent dacă ţara este sau nu monarhie. Oamenii au nevoie să se hrănească cu acest fel de demnitate şi respectabilitate, pe care nimic altceva nu le-o dă. Pe de altă parte, acest frumos este trudit în fiecare zi. Aşa arată vremurile democratice: nu mai sunt vremurile acelea medievale în care domnitorul arată cu degetul şi supuşii execută vrerea lui.

Ce înseamnă o curte regală modernă

– Un rege nu mai are sute de slugi care să-l servească?

Cum s-ar putea aşa ceva în Uniunea Europeană?! Regalitatea e o structură modernă şi flexibilă, cu electricitate, computere, internet, cu oameni specializaţi, angajaţi cu salariu, cu contract de muncă. Nu este nimeni slugă, sunt colaboratori ai noştri, specializaţi. Până şi meşterul de la atelierul de tâmplărie fină a făcut studii speciale, se informează, se documentează, consultă cărţi, filme, în permanenţă. La fel cameristele, maestrul bucătar, grădinarii. Da, avem un fel de „Curte Regală”, dar e mult mai mică decât altădată. De exemplu, aici la Domeniul Regal de la Săvârşin, avem un personal din 15 angajaţi, dintre ei şase sunt grădinari şi au grijă de Parcul Regal cu o suprafaţă de 20 de hectare. Iar la Palatul Elisabeta din Bucureşti lucrează o echipă şi mai mică, de 12 persoane. Palatul Elisabeta din Bucureşti e o instituţie publică, deschisă, care oferă cel puţin 200 de evenimente publice pe an, de la primiri de delegaţii politice, economice, militare, culturale, educative, până la marile evenimente precum a fost, de exemplu, acel Garden Party din luna mai 2010, când am sărbătorit 50 de ani ai mei, un eveniment cu 1200 de oameni.

– Cum arată o zi de muncă a Principelui Radu?

Fără nicio exagerare, ziua mea de lucru este de 16 ore. Dar asta fac de când eram foarte tânăr. Am fost activ toată viaţa, aşa au fost şi bunicul meu, şi tatăl meu, şi mama, şi bunica.

– V-am văzut lucrând, alături de alţi doi meşteri, în atelierul de tâmplărie de pe Domeniul Regal din Săvârşin. Renovarea unor obiecte vechi e pasiunea Dvs.?

Da, îmi place să lucrez în lemn. Am făcut personal tăvi, am recondiţionat scaune, dulapuri, mese, toate cer o muncă migăloasă, concentrată.

– De unde provine colecţia obiectelor de epocă din Castelul Regal de la Săvârşin?

Aici la castel a fost o extraordinară distrugere în perioada comunistă. Dacă în Rusia, de exemplu, s-au păstrat intacte obiectele de valoare ale familiei imperiale, o familie nimicită printr-o crimă abjectă, proprietatea acesteia fiind considerată totuşi un bun naţional (la Kremlin şi Ermitaj totul e întreg, nu a dispărut niciun deget de la o statuie), dacă în Anglia Palatul Buckingham şi Castelul Windsor fac parte din patrimoniul britanic, fiind o mândrie a englezilor, în România, din Castelul de la Săvârşin a fost luat absolut totul. Când a venit Regele Mihai I în 2001, Castelul de la Săvârşin era absolut gol. Te întrebi, cum a fost posibil acest lucru? De unde pornirea aceasta de vandalism, de unde dorinţa aceasta de a distruge?

Sala Tronului din Bucureşti e închiriată la nunţi şi dineuri

– Cum sunt protejate la ora actuală clădirile familiei regale?

Ştiţi, probabil, că la Palatul Regal din Bucureşti este Muzeul Naţional de Artă. Foarte bine! Dar România este totuşi un stat şi trebuie să aibă un loc al reprezentativităţii statale – fie palat prezidenţial, fie regal. Nu poţi să te duci să faci ceremonii la Gara de Nord. E revoltător însă că Sala Tronului din Palatul Regal, în loc să fie folosită pentru mari evenimente ce ar reprezenta Statul, e închiriată la nunţi! În Sala Tronului, care a fost complet golită de toate însemnele statale, au loc şi defilări de modă, mese, dineuri. Şi această ispravă o face chiar Muzeul Naţional de Artă, care motivează că trebuie să facă bani, ca să repare tablourile. Acest lucru e făcut de intelectuali, oameni de azi, din 2010, nu de sovietici sau de Stalin. Şi când le spui, se supără. Iar locul unde este catedrala statalităţii, sfântul lăcaş al naţiunii, e închiriat mai departe pentru nunţi şi defilări de modă. Aţi pomenit aşa ceva în altă parte? Luaţi din nou Moscova – păi se închiriază Kremlinul pentru nunţi şi botezuri? Vă daţi seama ce sacrilegiu? Nu poţi să faci tu banii aceia, câteva mii de euro, altfel? Îi faci aşa, călcând în picioare simbolurile statalităţii? Tronurile României sunt băgate undeva în subsol şi le mănâncă şobolanii. Înţelegeţi ceva? De unde avem noi, românii, pornirea aceasta de autodistrugere?
Tot ce vedeţi în Castelul Săvârşin, sunt lucruri adunate de Majestatea Sa în exil, ori de mama lui, de Regina Elena, în Italia, căci şi ea a avut un exil de zeci de ani, ori sunt lucruri pe care Principesa Moştenitoare Margareta şi cu mine le găsim în tot felul de anticariate sau prin împrejurimi, la oameni care vând mobilă veche. Munca de punere la loc este enormă, pentru că de stricat, strici în cinci minute. La 1 iunie 2011, se vor împlini zece ani de când ne-am întors înapoi, şi este muncă pentru încă treizeci.

– Castelul Regal de la Săvârşin va fi renovat în întregime?

Deocamdată, vom restaura doar aripa de est a clădirii, deci un pic mai puţin de jumătate, din cauza foarte marilor dificultăţi financiare. Nu avem fonduri, de aceea facem o aripă, după care faţada, după care subsolul, acoperişul. Estimăm că lucrările vor mai dura patru ani. Datorită importanţei botanice a grădinii, datorită amplasării foarte bune a satului regal la intrare, vom putea primi şi vizitatori. De exemplu, în satul regal vom amenaja un muzeu cu automobilele Regelui cele vechi, jeepurile din război şi atelierul lui mecanic. De asemenea, se va putea vizita o expoziţie a meşteşugarilor. Totuşi Castelul de la Săvârşin rămâne o proprietate privată, iar castelele Peleş şi Pelişor sunt deschise publicului, ele sunt muzee 365 de zile pe an.

– Care este relaţia dintre clasa politică română şi Familia Regală?

Este o relaţie bună. După 1997, în special, când Regele a putut reveni în România, s-a creat o relaţie bazată pe încredere, respect şi, cel mai important, s-a produs o separare netă între ceea ce are fiecare de făcut. Membrii Casei Regale sunt foarte implicaţi în viaţa publică – eu chiar am candidat la preşedinţie, dar preşedinţia nu este politică, în vederea noastră. Preşedinţia este acea instituţie a Statului, care e balanţa, cântarul, arbitrul tuturor. Numai în măsura în care ea este respectată aşa, se poate vorbi despre o adevărată separare a puterilor în Stat. Partidele politice au înţeles că n-au în Familia Regală un rival. Familia Regală nu are de gând să creeze un partid sau să se implice în guvernare sau în parlament. Guvernul şi parlamentul sunt două instituţii în mâna politicii – aşa e democraţia. Dar statalitatea şi reprezentativitatea ei – asta e treaba Casei Regale. Indiferent dacă e republică sau monarhie, Familia Regală e instituţia Statului, ea protejează respectabilitatea Statului.

Principele nu va mai candida la preşedinţie

– O să mai candidaţi la preşedinţie?

Nu cred. Pentru că populaţia din România a înţeles foarte bine mesajul meu, dar elita românească – oameni care au puterea politică, economică, mediatică, nu vor să se alăture acestui proiect. Ei nu doresc o Românie respectabilă şi cu o instituţie a şefului Statului ruptă de politică. Timp de şase luni am avut un rezultat excelent în ceea ce priveşte procentajul, dar elita, inclusiv cea culturală, nu a vrut să se alăture, ea a fost refractară la propunerea mea, a ignorat-o, a boicotat-o. Din această cauză, nu cred că voi mai candida. Când am primit binecuvântarea Majestăţii Sale să fac aşa ceva în 2009, eu nu m-am gândit la o chestiune de carieră, nu am aspirat la un post. Am încercat să fac această mişcare în ideea de a aduce în sfârşit în spectrul instituţional românesc măcar o instituţie care să respecte Constituţia, pentru că Legea fundamentală, Constituţia, dă preşedintelui României un rol de simbol, un rol reprezentativ, de arbitru.

– În ţările occidentale statele susţin Familiile Regale?

În Franţa – nu, în Germania – nu. Dar nici nu e nevoie să le susţină, fiindcă nu le-au luat nimic. Familiile Regale din Germania au absolut totul intact, nici măcar Hitler nu le-a confiscat nimic. În România, Familiei Regale i-au fost retrocedate proprietăţile, clădirile, dar într-o stare lamentabilă. Nu vreau să înţelegeţi din aceasta că mă plâng. Rolul nostru oricum necesită un efort enorm, chiar dacă le aveam pe toate aici. Un membru al Familiei Regale, fie în România, fie în Marea Britanie, nu are o viaţă liniştită, nu are viaţă uşoară, fiindcă nu mai trăim vremuri în care Familiile Regale să aibă privilegii – privilegiile sunt foarte reduse, iar ce ai de făcut este un fel de datorie faţă de ceilalţi. Monarhia în Marea Britanie este populară datorită simpatiei şi încrederii oamenilor. Dacă oamenii şi-ar pierde încrederea în regină, monarhia nu ar mai rezista, încrederea e singurul liant.

– Familiile Regale din ţările europene sunt solidare cu cea din România?

Foarte mult. Aşa a fost dintotdeauna. Există o solidaritate în toate Familiile Regale, chiar şi în cele din afara Europei (de pildă, ale regatului Iordaniei sau al Marocului), o simţim mai ales din partea Familiilor Regale britanică, luxemburgheză, belgiană, suedeză, spaniolă, daneză. Nu există an în care noi să nu fim invitaţi la Luxemburg, la Bruxelles, la Londra, la Copenhaga – la aceste întruniri noi reprezentăm România, cum nimeni altul n-ar avea acolo acces s-o facă. De exemplu, în iunie 2010, la Stockholm a avut loc ceremonia de stat a căsătoriei Principesei Moştenitoare Victoria. Singurii invitaţi din România au fost Principesa Moştenitoare Margareta şi cu mine. La 9 mai, preşedintele Federaţiei Ruse Medvedev nu a invitat la Moscova decât o singură persoană din România, pe Regele Mihai. Pentru luna noiembrie avem o invitaţie oficială în Danemarca, la Copenhaga. În Spania, am petrecut Paştele nostru, la Madrid, cu 6000 de oameni în Piaţa Columb, cu Regele şi Regina, şi cu Episcopul român şi ne-am întâlnit cu Regele Juan Carlos şi Regina Sofia.

Presa, atrasă de rochii şi diademe

– Când reflectă vizitele Familiei Regale peste hotare, presa românească scrie mai mult despre rochiile Principesei.

Da, despre rochii şi diademe, şi pe bună dreptate, fiindcă ritualul regal cuprinde şi asta. Puncte de atracţie sunt şi fracul Principelui, şi uniformele soldaţilor, şi toată pompa: trăsurile, vapoarele, sălile aurite. E vorba de mândria omului. La ţară, când treci pragul cuiva, omul scoate pe masă ce are mai bun, te culcă în camera cea mai curată. Dacă aşa face societatea profundă, nu-i normal ca asta să se reflecte şi sus? Ce fel de mândrie ai când vii într-o ţară care este reprezentată la vârf de unul care nici nu ştie să deschidă gura? Ceremonia pentru asta e şi făcută – ca să dea omului un confort identitar, să-i dea încredere în locul în care trăieşte. Vă dau un singur exemplu: în 2003, a avut loc o vizită de stat a suveranilor luxemburghezi la Bucureşti şi, la dineul oferit de partea română, am primit meniul tipărit pe o foaie necăjită, sărăcăcioasă, iar meniul oferit de oaspeţii luxemburghezi era tipărit pe hârtie de cea mai bună calitate şi era de o strălucire nemaipomenită. Ca român invitat la eveniment, îmi crăpa obrazul de ruşine. Şi nu uitaţi că Luxemburgul e cât judeţul Neamţ, are 400.000 de locuitori. Vă daţi seama? Frac, diademă, rochie, cristaluri… Toată această poveste e o simfonie întreagă a demnităţii, a respectului, a tradiţiei, a bogăţiei unei naţiuni. Ştiţi cum arată Palatul Reginei Angliei? E o maşinărie, totul costă mult, dar o ţară ca Marea Britaniei îşi poate permite – totul e pus în funcţiune, ca să fie perfect, să impresioneze.

– Pentru Alteţa Voastră Regală un frac e un stres sau o sărbătoare?

O sărbătoare. De fapt, e şi foarte simplu, nu e mare lucru. Bunicul meu Dan, când se îmbrăca frumos duminica să iasă în oraş, tot aşa îşi pregătea costumul, şi nu era frac. Costumaţiile bărbăteşti, în general, sunt foarte simple, şi aşa e de sute de ani.

– Pe Domeniul de la Săvârşin, în afară de muncă, reuşiţi să vă relaxaţi, de exemplu, să mergeţi la vânătoare?

Nu, nu organizăm vânători, deşi în pădure sunt şi căprioare, şi mistreţi. Nu am ajuns încă atât de departe încât să activăm vânătoarea pe Domeniul Regal. Nici nu mâncăm carne de vânat, suntem mai mult vegetarieni. Vrem să ne menţinem sănătoşi, de aceea mâncăm mai mult legume şi fructe, aduse din sera noastră, iar laptele îl cumpărăm de la vecini. Maestrul nostru bucătar Viorica ne aduce în fiecare dimineaţă ouă de la găină, şi pâinea o coace tot ea.

– Când Regele Mihai a fost în Basarabia, toată lumea s-a mirat că el era la volan. Pasiunea pentru automobile i-a rămas intactă şi azi?

Acum Majestatea Sa are o maşină, un Volvo, un model mai nou, şi mai are un număr destul de mare de jeepuri din timpul războiului pe care şi le-a reconstituit singur. În acest moment, în garajul lui din Elveţia cred că sunt patru jeepuri. Dorim să le aducem la Săvârşin, amenajăm pentru ele un garaj special. În atelierul său din Elveţia e ca la farmacie, ca la spital, acolo lucrează el, personal, şi fiecare cui, fiecare şurubelniţă sunt puse în cutioare, cu etichete, ca la farmacie. În Elveţia Regele s-a aflat 50 de ani în exil şi nu-i poţi aduce imediat toate lucrurile.

Diferenţa dintre un Lincoln şi o camionetă

– Ce legătură există între regalitate şi ideea de modernitate?

Să ştiţi că e o legătură din ce în ce mai actuală şi mai solidă, pentru că democraţia, adică implicarea asta atât de puternică a politicului în viaţă, precum şi lupta pentru confort, pentru bani, pentru circulaţie şi pentru libertăţi, a creat un fel de erodare a valorilor fundamentale, perene – familia, naţiunea, părinţii, întoarcerea la tradiţie. E normal: în momentul în care tânărul vede că s-au deschis graniţele, el pleacă. Aşa s-a întâmplat şi în Basarabia – toată lumea tânără nu visează decât să plece. Asta nu e ceva de blamat, e normal, fiindcă orice om care a fost ţinut într-o casă zăvorâtă, vrea să iasă.

Plecările au partea lor bună, tinerii învaţă limbi moderne, meserii, încep să înţeleagă anumite principii, dar, pe de altă parte, la tine acasă, în propria ta ogradă, ai nevoie să te întorci la nişte adevăruri de bază. Şi exact aşa cum în familie ai părinţi, ai obiceiuri, ai locuri care nu se schimbă niciodată, tot aşa, şi la nivelul naţiunii, există o instituţie, care tezaurizează toată matca, identitatea, amprenta ta, fiindcă şi naţiunea e tot un organism, cu câteva zeci de milioane de minţi, inimi şi suflete. Naţiunea e tot o fiinţă şi ea are nevoie de confort identitar, are nevoie de instinct al binelui, şi aceasta nu se poate face nici cu parlament, nici cu guvern, nici cu administraţie politică, ci se face cu instituţii care dau coloana vertebrală a unei identităţi, şi astea sunt Casa Regală, Biserica, Academia.

Un rol enorm îi revine, desigur, şi culturii, pentru că numai incultura şi manipularea fac posibilă în România atâta distrugere. Cum de s-a admis că societatea s-a purtat atât de urât cu o familie care de 150 de ani n-a făcut decât să-i pună în faţă propria oglindă, ajutând-o să se descopere? Lucrul acesta doar prin incultură s-a făcut, prin necunoaştere. Azi încă mai circulă legende că Regele a plecat din România cu vagoane de aur, dar adevărul e că a avut o viaţă foarte grea, plină de lipsuri. În Anglia, la un moment dat, a fost nevoit să se facă fermier, creştea păsări, iar Regina Ana s-a îndeletnicit cu tâmplăria pentru a supravieţui. Dar nu e vorba despre minciuna cum că ei ar fi plecat cu vagoane de bogăţii.

Problema cea mai gravă e că au trebuit să plece şi prin plecarea lor s-a năruit toată coloana vertebrală a statalităţii, a instituţiilor ţării, şi, în locul oamenilor competenţi, profesionişti, au fost puşi nişte neaveniţi, nişte inculţi, care au şi provocat distrugerile enorme. Împreună cu Regele, a plecat toată identitatea românească, locul ei a fost ocupat de nişte aventurieri, care au batjocorit valorile naţiunii. Să vă dau un exemplu: Regele avea în anii 1940 o maşină de Stat, pentru marile ceremonii, era un Lincoln negru, mare, o maşină americană. După plecarea Regelui, această maşină a fost confiscată de aparatul de partid, iar Ana Pauker a ordonat ca ea să fie transformată în camionetă. Ana Pauker avea nevoie de o camionetă? Nu! A făcut asta pentru a distruge ceea ce era valoros. Ei, aceasta este metafora întregii Românii – a fost transformată dintr-un Lincoln, într-o camionetă.

– Regelui Mihai, în cele din urmă, i s-a făcut dreptate. Probabil, este un om fericit?

Nu e fericit, pentru că viaţa pe care a avut-o i-a provocat multe suferinţe. Dar e un om senin, un om care stă liniştit că a făcut ceea ce a putut. Este un om împlinit şi are o mare credinţă, cum a avut şi mama lui, Regina Elena.

– Aveţi o anume nostalgie pentru meseria de actor?

Nu, deloc. E un capitol închis. A durat 26 de ani, dar acum s-a încheiat, într-o completă împăcare cu sine.

Scena realităţii e mult mai dură

– Există asemănări între o scenă de teatru şi scena socială, pe care se află în permanenţă Familia Regală?

– Nu, sunt lucruri diametral opuse. Scena de teatru este una a ficţiunii, iar asta e a realităţii. Cea reală este mult mai dură.

– Care este mesajul Alteţei Voastre Regale pentru basarabeni?

Că există şi o parte bună a acestei suferinţe continui, şi anume aceea că oamenii trecuţi prin astfel de încercări sunt mai sensibili, mai buni şi mai bogaţi sufleteşte. Şi că există în România şi oameni care-i iubesc mult pe basarabeni. Nu uitaţi că aici, în Europa Orientală, singura armă cu care poţi învinge este răbdarea.

– Vă mulţumesc, Alteţă, şi Vă aşteptăm la Chişinău!

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)