Apusul idolilor // RUPEREA RÂNDURILOR

Vreau să încep cu un descântec: nu aveţi frică de cuvinte! Nimic dramatic într-o vocabulă, oricare ar fi ea. Este doar o încercare – fiecare cuvânt fiind o metaforă – a vorbitorului de a defini o realitate existentă. Termeni (relativ) recenţi precum „Sfârşitul istoriei”, „Moartea autorului”, iar ceva mai devreme: „Amurgul zeilor” (şi chiar afirmaţia nietzscheană „Dumnezeu a murit”) nu indică asupra unei apocalipse pe care trebuie s-o aşteptăm tremurând, ci asupra unui fapt consumat sau existent, pe care autorul sintagmei a încercat să-l definească.

Apusul idolilor, despre care vreau să vă spun, s-a produs de mult. Pur şi simplu noi, închişi în carapacea „unicităţii” noastre, nu am ştiut. Şi, mai ales, n-am ştiut că nu-i nimic dramatic în asta. Matei Vişniec, prezent la Chişinău, constata (în contextul unei evocări a lui Nichita Stănescu) faptul că în Occident azi nu există „poeţi naţionali”. Umila (dar profunda) mea părere e că ierarhia politică şi artistică (gen piramidă) e un semn al lumilor apuse, imprimat adânc (ca un stigmat!), mai ales, în societăţile totalitare. Azi însă e o tâmpenie să schimbi un totalitarism cu altul, pe nişte idoli cu alţii, ciopliţi în grabă.

Schimbarea de decor provocată de lipsa idolilor naţionali a fost semnalată în mod diferit. Oamenii normali îşi caută de treabă. Dar cineva trage clopotele. Altcineva, după „amurgul zeilor”, îşi construieşte de urgenţă un CV demn de calitatea unui star naţional. Ca să poată să răsară atunci când poporul debusolat îşi va dori un nou astru director. Iar pe drojdiile unei atmosfere decadente cresc nu numai idoli, ci şi orgolii ale veleitarilor minusculi.

Apropo, despre „creşterea idolului”. Intermitent, unele instituţii statale, academice, artistice acordă somităţilor distincţii şi titluri onorifice. Ele sunt inutile adevăratelor personalităţi, dar gestul e de înţeles (mai ales că aduce „puncte” instituţiei, nu laureatului). Veleitarul însă crede că se poate şi invers: obţii distincţia / titlul şi te transformi în celebritate. Este cum ai îmbrăca toga lui Cezar sau bicornul lui Napoleon şi le-ai repeta gesturile, sperând într-o reincarnare, intrând pe uşa din dos. Dar prin astea nu devii Napoleon şi Cezar, ci caricatura lor. „Semnul de nobleţe” devine, pe capul cui nu-l merită, un semn al ridicolului.

Nebunia mai trebuie analizată, dar în sminteala asta a orgoliului nimeni nu înţelege că lipsa unui idol e o stare normală într-o societate liberă, în care construcţia piramidală a relaţiilor e un anacronism periculos. Privind la vecinii din jur, vom descoperi că nu numai ţările occidentale nu au azi ceea ce s-ar numi, de exemplu, scriitor naţional. Sau „lider naţional”. Nu îl are nici orice stat postsovietic. Idolii nu se mai poartă! Singura excepţie sunt discuţiile despre nevoia unui „lider naţional” (a unui fel de führer) în Rusia, impuse de statul major al actualului preşedinte rus.

Partea proastă e că noii „lideri” nu mai au nimic din prestanţa olimpic-aristocratică. Zeii de azi sunt de mâna a doua, contrafăcuţi, mimetici, cusuţi din stofă ieftină ori second-hand, îşi divulgă originea foarte lumească la prima probă a inteligenţei, a gloriei sau a banului. Şi atunci păţeşti o ruşine cumplită, descoperind că ai pariat pe o mârţoagă vopsită.

Nu vă temeţi de cuvinte. Dar nici nu vă încredeţi totalmente în ele, nu le fetişizaţi. Ele doar constată stări şi uneori descântă de orgoliile exagerate ale cuiva. Iar atunci când cineva vă sperie să nu rostiţi nişte cuvinte cică „periculoase”, să ştiţi că nu i-au mai rămas argumente şi încearcă să introducă o stare de psihoză prin bolboroseli de şaman… Ceva în genul Dandanache.

Mircea V. CIOBANU

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău