Veterani ai Armatei române, trimişi pe post de carne de tun pe frontul din Vest

Basarabeni, veterani ai Armatei române, trimişi pe post de carne de tun pe frontul din Vest

IMG_20150428_170248

Gheorghe Codiţă din Durleşti, Chişinău

 

O vorbă veche spune că atunci când moare un bătrân dispare o bibliotecă. Ne-am amintit proverbul când am trecut pragul unor veterani ai Armatei Române, cei care la 29 aprilie au sărbătorit Ziua Veteranilor de Război. Abia din 2009, aceştia au început să se bucure de aceleaşi drepturi ca şi cei ai Armatei sovietice. Mărturiile lor sunt puţin cunoscute. Am găsit nişte bătrâni trecuţi de 90 de ani, bolnavi, amărâţi, unora dintre care nimeni nu le mai trece de mult pragul. Vorbesc o limbă frumoasă, nepoluată de rusisme. Cu trupuri frânte de povara anilor, dar cu mintea lucidă, pe alocuri, în vorba lor transpare teama, sechelele propagandei sovietice: „Nu vorbesc oare prea mult?”, „Nu spun ceea ce n-ar trebui să spună?”.

Pe moş Gheorghe Codiţă din Durleşti, Chişinău, îl găsim în curtea casei sale aşezat pe o bancă scorojită, citind, cu o lupă imensă, Apocalipsa. Peste trei luni, va împlini 93 de ani. A luptat atât în Armata Română, cât şi în cea sovietică. A străbătut jumătate de Europă, a lucrat ca un rob, pe mâncare, timp de cinci ani la reconstrucţia unor obiective strategice şi sociale în Austria şi Ungaria, în timp ce părinţii săi se stingeau de foame acasă. A fost deopotrivă ostaş al regelui Mihai şi al armatei lui Stalin. Pretutindeni a fost urmărit de vocea tatălui său, care, într-o zi, i-a adunat pe cei şapte fii şi o fiică şi le-a spus: „Trei mari duşmani are omul: băutura, fumatul şi curvia”.

Deşi a dus o viaţă de om onest și muncitor se stinge în sărăcie şi singurătate. A avut o soţie pe care a iubit-o mult, dar Dumnezeu nu le-a dat copii. Ea a decedat cu mulţi ani în urmă şi acum viaţa i-ar părea suportabilă doar dacă ar fi ajutat de autorităţi să ajungă la un azil de bătrâni.

 

fotosecundar

Marinar pe canoniera „Eugen Stihi”

Din fotografii deducem că în tinereţe era un tânăr chipeş şi voinic. Născut în Tochile-Răducani, judeţul Cahul, astăzi raionul Leova, a fost mobilizat în Armata română la 21 de ani, în februarie 1944. „Ehe, ce omături erau pe atunci, nici casele nu se vedeau! Am fost dus la Chişinău, iar de acolo la Şcoala militară din Călăraşi, jud. Ialomiţa, în regimentul de infanterie. Pe atunci, era populară o vorbă: „Eşti gata să-l slujeşti şi pe dracu, numai să nu fii recrut!”. În decursul a şase luni de instrucţiuni militare, trebuia să fii artist, să joci pe sârmă, ferească sfântul să nu execuţi ordinele întocmai! Exerciţiile erau istovitoare, iar hrana inconsistentă, de regulă, fasole şi pâine. Mulţi nu rezistau, unii cedau nervos, iar un coleg s-a împuşcat”, îşi începe firul amintirilor bătrânul.

După jumătate de an de instrucţii, a fost trimis la Constanţa, în calitate de soldat al Marinei Regale Române, pe vestita canonieră „Eugen Stihi”. După ce la 23 august 1944, regele Mihai I a ordonat încetarea alianţei României cu Germania şi a început tratativele de armistiţiu cu puterile aliate, soldaţii din această unitate au primit ordinul să păzească cazarma şi depozitele cu muniţii. „Au început să sune sirenele, am fost treziţi în noaptea de 23 spre 24 august, ne îmbrăcam din mers. În timpul retragerii, Armata germană mina şi arunca în aer toate obiectivele militare importante. În zilele următoare, câţiva soldaţi care cunoşteau rusa au îmbrăcat deja uniforme noi, sovietice. La ordinul lui Stalin, noi, basarabenii am primit ordinul să ne întoarcem la baştină”, povesteşte bătrânul.

Prizonier de război la Tiraspol

Imediat ce a trecut Prutul a fost arestat şi transportat în lagărul de prizonieri de la Tiraspol. Majoritatea celor de aici erau germani. Peste câteva zile, basarabenii au fost eliberaţi. „Am fost eliberat seara, am mers de-a lungul Valului lui Traian, care ştiam că duce de la Nistru spre Prut, singur, pe jos, desculţ. Am reuşit timp de o noapte să merg peste 100 de km. În zori, am ajuns la Iargara, locuri cunoscute, iar de acolo, foarte istovit, am ajuns în sfârşit acasă”, îşi aminteşte bătrânul.

La scurt timp, cinci copii din familia sa, printre care şi el, au fost înrolaţi în Armata sovietică, în cadrul Unităţii 140 Infanterie, Detaşamentul 147. Toate amintirile care au urmat s-au transformat deja într-un ghem în care s-au împletit moartea şi pârjolul, foametea şi sărăcia. „Când am ajuns la Berlin, să te ferească Dumnezeu, soldaţii germani erau nişte copii cu arma în mână. Sărmanii, plângeau, vai de capul lor. Oraşul ardea, casele ardeau. Ruşii se purtau cum se purtau, dar dacă găseau băutură, făceau mari prostii. Se conduceau de faptul că acum eşti, iar peste o clipă poţi să nu mai fii”, continuă firul amintirilor fostul soldat.

Au înaintat până la Dresda, apoi la Praga. Până la finele războiului, în unitatea sa au rămas numai şapte oameni. Mai multe unităţi s-au unit în una şi după război, rezerviştii, timp de patru ani, au fost obligaţi să muncească contra unor plăţi achitate Armatei sovietice. „Am fost dus la reparaţia unui aeroport din Austria. Am fost şi în Ungaria, munceam pentru hrană, care şi ea era ca vai de ea. Am pierdut legătura cu familia, apoi am aflat că tata a murit din cauza foametei, în 1947, un frate a murit la război. Ai casei o duceau ca vai de ei”.

S-a întors la baştină în 1949. Doi ani mai târziu, a făcut cunoştinţă cu viitoarea soţie, o femeie frumoasă, alături de care a trăit timp de 30 de ani. După moartea soţiei, a simţit cum i se lasă tot greul pământului pe umeri. Este atât de gârbovit, încât riscă să se lovească cu fruntea de treptele pragului. Ne roagă să aşteptăm să îmbrace haina cu medalii, înainte să-i facem o poză. Nu ne invită în casă, ci se grăbeşte să iasă cu câte un lucruşor de acolo, ferindu-se cu delicateţe să-i vedem sărăcia. Îl lăsăm sub un copac, alături de mângâierea sa, un motan negru, cu priviri înţelegătoare. Luăm cu noi rugămintea fostului soldat, care roagă la despărţire Ministerul Muncii şi Protecţiei Familiei, Ambasada României, să fie ajutat, să i se găsească un loc în azil.

DSC_8032cimitirul eroilor romani tigancaf.nadea roscovanu

Demis pentru că luptase în Armata română

Valerian Gurschi este un alt veteran de război al Armatei Române, are 93 de ani. După război, a muncit o viaţă învăţător. Şi el a fost mobilizat în martie 1944. Era absolvent de liceu. A fost încorporat în Regimentul 12 Cavalerie din Sibiu. „Când România a trecut de partea aliaţilor, pe noi ne-au trimis să luptăm alături de armata rusă în Carpaţi. Am luptat din august până în octombrie. După ce am trecut Carpaţii, în toiul unei lupte, am fost rănit grav. După spital, a fost dat ordinul să ne întoarcem la baştină şi, în noiembrie, am pornit spre casă”, îşi aminteşte fostul profesor. Înainte să treacă Prutul, cineva i-a sugerat să-şi ia de mâncare că va ajunge în lagăr. „Mi-am cumpărat câteva pâini. Imediat ce am trecut Prutul, am fost arestat. Ne-au dus în sudul Basarabiei, la Vulcăneşti, într-un lagăr de prizonieri de război”, îşi aminteşte soldatul.

Peste câteva zile, i s-a permis să se întoarcă acasă. Şi pentru că era învăţător, nu l-au încorporat în Armata sovietică, a fost numit director de şcoală la Budeşti, mun. Chişinău. „Am înfiinţat şcoala şi am lucrat acolo timp de un an. Ca să lucrez director însă, trebuia să fiu membru al Partidului Comunist. Până la urmă, am depus cerere, dar mi-a fost respinsă pe motiv că am luptat în Armata Română. Mi s-a permis să lucrez ca învăţător”, mai spune el.
Chiar dacă fusese rănit în timpul unei lupte în Carpaţi, timp de peste şase decenii a fost ignorat şi nu s-a bucura de aceleaşi drepturi ca veteranii Armate sovietice. După ce a trimis o scrisoare în România, în 2009, a fost invitat la Centrul militar şi a fost anunţat de autorităţile române că are acelaşi drepturi ca şi alţi veterani. „Noi am fost cei care am luptat şi ne-am riscat vieţile, am fost rănit şi pentru asta cred că trebuie măcar să ne pomenească să nu fim chiar daţi cu totul uitării. Asta doresc, dacă se poate”, ne-a mai spus la despărţire fostul soldat.