“Nasterea a fost un purgatoriu”

 

Interviu cu poeta Aurelia Borzin

Dragă Aurelia Borzin, presupun anul 2012 este unul de cotitură în viaţa ta. Primăvara ai adus pe lume o fetiţă, pe nume Voichiţa. Ce credeai despre copii până la naşterea fiicei, ce crezi acum?

 

Credeam pe cuvânt ce scriu cărţile, chestii teoretic corecte şi insipide. Naşterea în sine a fost un purgatoriu din care am ieşit cu o altă dimensiune a înţelegerii unor lucruri. Din proprie experienţă, cred că un copil face să te „recopilăreşti”, să trăieşti mai intens afectiv şi, paradoxal, în acelaşi timp te responsabilizează, te face mai cumpătat. Altfel de „nebunii”, frumoase „nebunii” şi zburdălnicii adopţi ca mod de viaţă, canalizate în altă direcţie.
De ce împreună cu soţul, cunoscutul cercetător, sociolog Petru Negură, aţi ales un nume arhaic, Voichiţa, pentru primul vostru copil?

 

Ne-a plăcut ambilor numele Voica şi eram siguri, cu mult înainte de a se naşte, cunoscând-o doar intuitiv, mai mult imaginându-ne-o, că e un nume care o reprezintă. Şi s-a adeverit. Că e arhaic… prin ea cred că a devenit nou, aproape un neologism.

Cititorii care frecventează blogul tău urmăresc cu multă atenţie şi curiozitate însemnările tale despre Voichiţa. Sunt proaspete, originale, emoţionante, poetice. Vei face o carte din aceste însemnări?

 

Se prea poate. Când se va aduna suficientă substanţă pentru o carte şi când voi simţi că am nevoie să închei o etapă afectivă şi existenţială. Deocamdată mă simt confortabil în acest spaţiu virtual.
Ai avut depresie postnatală? Cum ai luptat cu ea? Te-a salvat poezia?
Depresie e prea mult spus. Am fost la un moment dat descurajată. Noua ipostază în care mă pomenisem era mult mai solicitantă decât mi-aş fi putut imagina şi mă simţeam debordată. Când fiica începea să plângă şi nu-mi puteam explica pricina, aveam un fel de nelinişte că ar putea muri subit. Uneori plângeam alături de ea că e neputincioasă şi nu ştiu cu ce-aş putea s-o ajut. În plus, eram frustrată că nu-mi mai aparţin şi nu mai am timp, ca în tinereţe, vorba vine, ca să mă ocup de lucrurile care mă identifică drept fiinţă umană, dincolo de faptul de a fi mamă. Blogul, dar şi lecturile în general, nu neapărat poezia, m-au menţinut la suprafaţă, dar nu în ultimul rând, familia care s-a implicat foarte concret în a mă ajuta, astfel ca să am timp de poezie şi de alte lucruri care au însemnătate pentru mine.
O revii la proiectul început anul trecut privind interviurile cu pacienţi de la spitalul de psihiatrie? Ai scris câteva istorii ale unora dintre aceşti bolnavi mintal, textele semănau cu nişte nuvelete şi au impresionat prin veridicitatea lor. O continui proiectul?

 

E un proiect în lucru: „Poveşti de viaţă din spitalul psihiatric”, din perspectivă sociologică. Intenţionez să fac un masterat în afară. Nu o dată m-am cutremurat de poveştile pe care le auzeam, într-atât de vii şi tulburătoare erau. Mă simţeam pe un teren aurifer. Altele erau de-a dreptul incredibile încât se potriveau numai bine pentru a ajunge într-un text, într-o carte, vorba lui Stéphane Mallarmé, căci astfel puteau să-şi recapete credibilitatea.
Ce face Voichiţa când tu citeşti sau scrii?

 

Ooo! Are atâtea de făcut. E cel mai ocupat membru al familiei. Nu are ea timp de pierdut… cu cititul sau scrisul, ca mine, dar evident că-mi dă câte o mână de ajutor şi mai citim împreună sau scriem la patru mâini.

E adevărat pruncii văd îngeri în vis şi de aceea zâmbesc prin somn?

 

E atât de îndepărtat timpul când am fost prunc. Nu-mi mai amintesc…

O cumperi pentru fetiţa ta podoabe în formă de îngeri pentru bradul de Crăciun?

 

La ce bun surogatele când are doi părinţi, aproape cu aripi, care o veghează şi au grijă de ea.

Te temi de ziua de 21 decembrie 2012? Se spune în acea zi va fi sfârşitul lumii.

 

Numai gândindu-mă la asta simt că-mi fuge pământul de sub picioare. Şi pot să mor de câteva ori până atunci, de frică. Iar Petru îşi vede foarte calm de proiectele lui şi asta mă scoate din sărite. Zice că sfârşitul într-adevăr ar putea fi, dacă lumea, având această convingere, se va comporta în consecinţă. Mă sforţez să-mi disloc această teamă imensă şi abstractă, cu frici mici, concrete, de fiecare zi: să nu cadă Voica din pătuţ, să nu înghită obiecte mărunte, să nu tragă mâţa de coadă şi aceasta să o zgârie, să nu… etc.


În ce raport te afli cu Apocalipsa?

 

Am încă atâtea de făcut! Apocalipsa iar se amână.

Ce rol are umorul în existenţa ta? Voichiţa face glume?

 

Umorul pentru mine e ca şi cafeaua pentru cofemani. Îl servesc în doze mici, cu regularitate, în scopul de a mă revigora. Voichiţa face glume involuntar. Nici nu le-aş numi glume, dar glumiţe gestuale specifice vârstei. De exemplu, ne amuzăm când vrea să apuce vreun obiect dintr-o carte cu ilustraţii sau când îşi pune pe cap farfuria de plastic şi o scoate cu firescul cu care-ar manevra o pălărioară, sau când îşi acoperă ochii cu vreo jucărie şi i se pare că s-a ascuns şi nu o vedem. Râdem de ea şi ne răspunde râzând. Sau viceversa. Un ping-pong de râsete.
Care sunt, după părerea ta, cărţile de poezie ale anului 2012?

 

Antologiile „NICĂIERI.RO” şi „A-Z.best”, semnate de Ioan Es. Pop şi Emilian Galaicu-Păun. „Eşarfe în cer” de Dumitru Crudu şi „Frânghia înflorită” de Radu Vancu.

Consideri în R. Moldova ar trebui se nască mai mulţi copii? De ce se nasc atât de puţini?

 

Nu sunt la curent cu statisticile şi nici nu cred că numărul contează, ci faptul ca fiecare nou-născut să fie unul dorit şi să vină pe lume într-un mediu prietenos şi plin de afecţiune. Mi se pare că se nasc exact câţi trebuie, dacă nu chiar mai mulţi. Sau poate e doar o percepţie personală… Pentru că de când a apărut Voica, am început să observ toate mamele însărcinate de pe stradă, din magazine, din staţii, din transport, toţi bebeluşii, în cărucioare sau duşi în braţe de părinţii lor… ca nişte torţe.

 

Mulţumesc şi sărbători frumoase!

 

A dialogat Irina Nechit

Text foto:

Poeta Aurelia Borzin împreună cu fiica Voica.

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)