Aplauze pentru femeia din culise

TEATRU // Machiajul teatral, o artă pe cale de dispariţie în R. Moldova?

Ea nu apare niciodată pe scenă. Dar e prezentă în toate spectacolele Teatrului Naţional prin ideile sale inspirate, prin sensibilitatea sa, prin culorile şi liniile pe care le pictează pe chipurile actorilor. Dacă în decursul stagiunilor teatrale scriu de obicei despre oamenii care apar în luminile rampei, adică despre actori şi regizori, în vacanţă vă propun o întâlnire cu ea, femeia care conturează imagini teatrale, reinventează feţele artiştilor, ajutându-le să se transfigureze, să capete expresia şi trăsăturile personajelor.

O meserie extrem de rară

Numele ei este Aleftina Tarasova, iar Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” i-a devenit o a doua casă. Aici îşi petrece dimineţile, desenând, pregătind fardurile sau confecţionând peruci, iar serile ei încep cu machierea actorilor, terminându-se după ce răsună aplauzele spectatorilor şi după plecarea artiştilor din teatru. Sigur, aplauzele de după spectacol sunt şi pentru ea, dar Aleftina nu îndrăzneşte să pretindă nici măcar la o mică parte din gloria artiştilor. E de o discreţie neobişnuită, vorbeşte încet, se strecoară printre decoruri, se mişcă lin în umbra culiselor, păşeşte uşor, încearcă să treacă neobservată printre actori şi actriţe. Totuşi specialiştii în artele scenice o observă imediat, pentru că ea participă prin creaţiile sale la magia actului teatral.

Extrem de rară în R. Moldova, meseria de machieuză a fost alegerea ei încă din anii optzeci. A pornit de la o îndeletnicire aproape copilărească: lucrând la o fabrică de păpuşi în prima sa tinereţe, desena buze, obraji, gene, sprâncene pe feţele păpuşilor. Cei mai importanţi erau ochii, trebuia ca ei să prindă viaţă printr-o singură trăsătură de condei, altfel rămâneau încremeniţi şi fără nicio scânteie vie în irişii de sticlă.

Cum împarţi o faţă în două jumătăţi

Aleftina a studiat la Facultatea de Litere a Universităţii din Chişinău, teza ei de licenţă fiind consacrată romanului „O sută de ani de singurătate” al lui Marquez. Lecturile au format-o, iar dintre cărţile preferate ne enumeră câteva: „Străinul” de Camus, „Planeta maimuţelor” de Pierre Boulle, „Prinţul negru” de Iris Murdoch, romanele lui Soljeniţîn şi ale fraţilor Strugaţki. A citit şi răscitit Biblia, ştie pe de rost versete din Cartea Cărţilor.

Îşi lua cărţi pe platourile de filmare, fiindcă se angajase ca asistentă de scenograf la studioul „Moldova-Film”. Treptat, a învăţat machiajul artistic şi s-a specializat în acest domeniu. A machiat personaje de basm, Feţi-Frumoşi şi Ilene-Cosânzene, chipuri idilice, dar şi eroi de război, ţărani, cercetaşi, militari sau criminali. Îşi aduce aminte că cel mai greu îi era să care trusa de machiaj – un fel de ladă de lemn plină cu farduri, sticluţe de clei, mustăţi, bărbi, pensule, coloranţi, bucăţi de burete, lapte demachiant.

Fascinată de montările novatoare ale Teatrului „Eugene Ionesco”, înfiinţat în 1991, părăseşte cinematografia şi vine la acest teatru care se anunţa încă de la începuturi drept un fenomen cultural. Anume Aleftina Tarasova a creat machiajul personajelor din spectacolele antologice ale Teatrului „Eugene Ionesco”. Ea a inventat feţele împărţite în jumătăţi din „Cântăreaţa cheală” – o jumătate de faţă tânără şi cealaltă bătrână. Cum i-a „îmbătrânit” pe tinerii (pe atunci) actori ionescieni? Le-a lipit pe o parte a obrazului hârtie, vată, pelicule de cauciuc, încât pielea să pară zbârcită. Machieuza a găsit soluţii ingenioase şi pentru plăsmuirea personajelor excentrice din „Regele moare”, pentru figurile comice, aproape groteşti din „Revizorul”.

După „Regele moare”, a venit „Mowgli”

După încheierea perioadei Ionesco din biografia Teatrului „Eugene Ionesco”, Aleftina Tarasova se angajează la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu”, activând aici de mai bine de zece ani. „Am avut o colaborare excelentă cu dna Tarasova în spectacolul „Mowgli” de Rudyard Kipling, un spectacol vizual, bazat pe coregrafie, costume şi machiaj”, ne povesteşte regizorul Mihai Fusu. „Am fost cu actorii la grădina zoologică, şi Aleftina a fost la zoo, pentru a observa animalele pe viu, astfel a creat chipuri de animale veridice. Când lucrează, ea consultă multe surse, se documentează serios. Dna Tarasova cunoaşte şi anatomia, poate picta bine. Întotdeauna lucrează cu precizie şi fantezie.”

Şi pentru regizorul Alexandru Vasilache machieuza Aleftina Tarasova e un om de valoare: „O profesionistă! Foarte originală, creativă. Am colaborat cu succes în spectacolul „Amorul dănţuie şi feste joacă”, lansat primăvara aceasta. În R. Moldova, tinerii aproape că nu vin în această meserie, nu au unde învăţa şi nici nu au unde lucra. De aceea trebuie să preţuim asemenea profesionişti”.

Din păcate, la Facultatea de Artă Dramatică a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău, machiajul artistic se studiază doar timp de şase săptămâni. Dna Tarasova le-a predat tinerilor această artă, fiind remunerată iniţial cu 35 de lei, apoi i s-a dat un „salariu” de 350 de lei. Evident, ea nu muncea pentru leafă la Academie, ci pentru a-şi transmite cunoştinţele viitorilor actori. Studenţii se ataşează de ea de la primele ore, actorii o iubesc sincer, consideră că e din familia lor, a artiştilor.

Ceea ce face e artă!

Regizorul şi actorul Anatol Durbală, de exemplu, mărturiseşte emoţionat: „Alea Tarasova, pentru mine, e un om deosebit, foarte aparte, e foarte bună în meserie şi te atrage printr-un mister al ei. A creat peruci fantastice în spectacolul „Moartea lui Tarelkin” de Suhovo Kobilin, ne dă diferite sugestii în „Amorul dănţuie şi feste joacă”, mie mi-a propus să pun o sârmuliţă în barbă şi personajul mi-a ieşit mai amuzant. Caută, experimentează, se implică în crearea personajului. Ceea ce face e artă!”

În Chişinău, mulţi tineri şi tinere studiază machiajul de seară, de salon, pentru nunţi şi cumetrii, iar machiajul teatral pare a fi pe cale de dispariţie. Aleftina Tarasova rămâne însă pasionată de meseria sa, fiindcă „orice chip uman e irepetabil, iar frumuseţea e un dar. Trebuie să păstrăm acest dar”. Aleftina recunoaşte că vede pe stradă foarte multe feţe indiferente: „Uneori, mă apucă frica. Îmi pare că feţele oamenilor s-au sălbăticit. Totuşi chiar şi pe o faţă respingătoare poţi găsi semnele unei armonii, iar noi, în teatru, ne zbatem să păstrăm această armonie”.

Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)