Anul în care locuitorii Ucrainei au devenit ucraineni

O statuie Lenin din Kotovsk, sudul Ucrainei, distrusă în timpul unei manifestaţii proeuropene. Foto: Guillaume Herbaut pentru lemonde.fr

 

Dacă identitatea ucraineană îi reprezenta odinioară pe cei de limbă şi etnicitate ucraineană, Maidanul şi războiul i-au făcut pe minoritarii din statul vecin, inclusiv rusofonii, să adere la ideea naţionalistă ucraineană. Mobilizarea se efectuează mult mai uşor în regiunile de Est şi printre evrei decât în vestul Ucrainei. Iniţiatorul Maidanului a fost un ucrainean de origine afgană, Mustafa Nayyem, iar primul mort al revoluţii, Serhiy Nigoyan, de origine armeană. Ideea de libertate îi face pe evreii din Ucraina să se înroleze ca voluntari în detaşamentele ultranaţionaliştilor „Azov” şi „Pravy Sektor”.

Publicând „Cameleonul” în 1997, Andrei Kurkov comenta un mic sacrilegiu. El, scriitor de limbă rusă născut la Leningrad, îndrăznea să evoce de o manieră nebună, „spiritul naţional ucrainean” . Şi mai rău, Kurkov îi atribuia ciudăţenii nişte ciudăţenii. În primul rând, acest spirit naţional se materializează pe o bandă de nisip a deşertului kazah unde poetul şi eroul naţional ucrainean Taras Şevcenko avea obişnuinţa de a se masturba în timpul exilului său în Kazahstan, mijlocul secolului XIX. Şi apoi, acest nisip atins de sperma poetului are puterea de a face bun şi generos pe oricine din apropiere, până la triburile nomade din aceste pământuri îndepărtate.

Mesajul lui Andrei Kurkov era clar, formulat de către unii din personajele sale: „Spiritul naţional este de o natură mai înaltă decât limba”. Altfel spus, pentru a se revendica ucrainean, nu contează faptul dacă eşti un ucrainean „etnic” sau un cetăţean ucrainofon. Acest mesaj a apărut într-o epocă în care erau interzise lucrările scriitorilor ucraineni rusofoni, în categoria „literatură străină”.

Kurkov are o idee aparte în ceea ce priveşte identitatea ucraineană. „Am început să mă simt ucrainean doar în momentul independenţei [în 1991]. Această ţară mi-a plăcut pur şi simplu. Şi, comparând cu Bielorusia sau Rusia, mi-am zis că aceasta va fi ţara care avea cele mai multe şanse de a deveni o ţară a libertăţii. Este vorba de o epocă în care, eu eram fără îndoială o excepţie printre rusofoni”.

„O istorie de suferinţe şi rezistenţă”

Problema identităţii ucrainene a fost mult timp monopolul naţionaliştilor ucraineni. „Acest naţionalişti făceau din limbă şi etnicitate inima identităţii naţionale ucrainene, explică Volodymyr Kulyk, universitar şi specialist în istoria naţionalismului ucrainean. Aceasta este o istorie a suferinţei şi rezistenţei faţă de vecinii puternici care au creat referinţele acestui naţionalism: Republica din 1918, Armata insurecţională ucraineană (UPA)”, care a luptat împotriva sovieticilor făcând un timp alianţă cu naziştii, comiţând numeroase masacre împotriva evreilor şi polonezilor.
Această viziune tradiţională va împărţi Ucraina în două părţi : cea de Vest, foste pământuri poloneze şi austriece orientate spre Europa şi cea de Est, industrială, foarte rusificată începând cu epoca împărătesei Ecaterina II. Realitatea este şi mai complexă, pentru că aici mai putem adăuga Ucraina centrală, unde influenţele s-au amestecat, fără a vorbi despre Crimeea, care a fost integrată în Ucraina sovietică abia în 1954.

Referinţele la Uniunea Europeană

După intervenţia Rusiei în Crimeea şi în Donbas, liniile acestor Ucraini s-au mişcat. În Piaţa Independenţei, la Kiev, unde s-au desfăşurat manifestaţiile cele mai importante, mii de rusofoni au luptat pe baricade alături de naţionaliştii ucraineni. Ei şi-au însuşit simbolurile acestora, precum drapelul roşu şi negru al UPA, conferindu-i un nou sens: cel al luptei împotriva autoritarismului şi al corupţiei.

Iniţiatorul Maidanului, cel care a chemat primul la proteste împotriva deciziei preşedintelui Ianukovici de a nu semna un acord de asociere cu UE, a fost un ucrainean de origine afgană, Mustafa Nayyem! Primul mort al revoluţiei, Serhiy Nigoyan, a fost de origine armeană. Evreii – 300 000 în întreaga Ucraină – au participat de asemenea în număr mare la Maidan. Trei dintre aceşti chiar au murit.

„Evreii şi-au dat seama că aparţin naţiunii politice ucrainene, ei s-au simţit cuprinşi de ideea aceleiaşi Ucraine”, spune Iossif Zissels, preşedintele comunităţii evreieşti. M. Zissels, 68 de ani, a început acest drum demult, însă a fost, ca şi Andrei Kurkov, „o excepţie”. În anii ’80, disidentul Zissels a fost încarcerat de două ori de puterea sovietică. În închisoare, povesteşte el, s-a conturat identitatea sa dublă, ebraică şi ucraineană. „Mi-am dat seama că anume în această ţară evreii şi-ar găsi locul. Că această ţară avea şansa de a deveni democratică.”

Războiul a accentuat această evoluţie identitară. Zeci de mii de voluntari din Est şi-au dat sângele şi banii pentru a sprijini greutăţile armatei guvernamentale în Est. Populaţia Dnepropetrovskului, care se manifestase timid în timpul Maindanului, s-a mobilizat masiv pentru susţinerea armatei. O fervoare patriotică necunoscută până acum a apărut ca din pământ. Viktoria Narijna, o librară din oraş, explică faptul că a constatat un mare interes pentru publicaţii în ucraineană sau pentru istoria Ucrainei.

Armata a avut de înfruntat dificultăţi mai mari pentru a recruta numărul necesar de efectiv în regiunile occidentale ale ţării decât în cele orientale. Au fost văzuţi evrei înrolându-se în batalioanele de voluntari ultranaţionalişti Azov şi Pravy Sektor.

Aceeaşi realitate s-a înregistrat în timpul celor două scrutine organizate în 2014. La 25 mai, Petro Poroşenko a acumulat cele mai multe voturi după primul tur al alegerilor prezidenţiale în 187 din cele 188 de circumscripţii. Scrutinul legislativ din octombrie a confirmat tendinţa aducând la putere o foarte mare coaliţie de partide proeuropene.

„Conflicte de civilizaţie”

„Maidanul şi războiul sunt conflicte de civilizaţie mai mult decât conflicte identitare, estimează Iossif Zissels. O confruntare între o viziune a lumii eurasiatice îngheţată şi o viziune a lumii europene.” În această luptă, epicentrul acestei noi „ucrainităţi” nu mai este Lvovul şi folclorul său naţionalist, ci marile oraşe rusofone din Est, ca Dnipropetrovsk sau Harkov.

Această identitate nouă este un refuz faţă de autoritarism şi corupţie, faţă de agresiunea rusă şi „Lumea rusă” propusă de Vladimir Putin. Însă profundele mişcări care au cuprins societatea ucraineană nu se limitează la asta. „Maidanul şi războiul au contribuit la formarea unui cetăţean ucrainean, estimează sociologul Iulia Şukan. Este vorba de oameni activi, angajaţi, care se recunosc între ei dincolo de diferenţele etnice sau lingvistice.”
(După lemonde.fr)