Anul 2016. Un top al tendințelor

Adrian Ciubotaru

 La sfârșitul fiecărui an, jurnaliștii obișnuiesc să facă un top al evenimentelor care l-au marcat cel mai mult, al evenimentelor de importanță istorică. Am putea face însă și un top al tendințelor pe care aceste evenimente le reflectă sau le instituie. Să recunoaștem, pentru Istorie, tendințele cântăresc mai mult decât manifestările concrete ale acestora.

Anul 2016 nu a inaugurat niciun “trend” în politica mondială, mai curând le-a continuat și accentuat pe cele vechi. Între acestea, trei par a fi decisive pentru perioada care urmează: revolta antiglobalistă; dezintelectualizarea progresivă a clasei politice; resurecția morală a autoritarismului.

 Starea de spirit antiglobalistă a luat amploare tocmai în țările care au globalizat lumea: Marea Britanie și SUA, în această ordine. Brexitul și alegerea unui președinte american care își dorește să denunțe acorduri precum NAFTA nu sunt opțiunile pragmatice și judicioase ale unui electorat expert în chestiuni de economie și finanțe. Sunt reacția instinctivă de apărare a populației în fața unor schimbări pe care aceasta nu le mai agreează, nu le pricepe și care, pe deasupra, o fac să se simtă vulnerabilă. Frica de globalizare și de ceea ce implică aceasta (migrație, melting-pot cultural, diluarea identităților, oligocrația corporațiilor etc.) nu este împărtășită numai de britanici și de americani. Într-o formă sau alta, angoasa e trăită de întregul Occident, dar și de țări din afara acestuia, inclusiv de cele care au profitat enorm de pe urma globalizării. Antiglobalismul, care poate deveni politică de stat în țările ce guvernează încă destinele acestei lumi, este un potențial factor de destabilizare, întrucât se opune unui proces inevitabil. În loc să înfrunte problemele pe care le pune emergența inexorabilă a “satului mondial”, o parte semnificativă a societății occidentale a decis să se detașeze de acestea. Mai exact, după ce s-a prefăcut mult timp că nu le vede, acum se preface că nici nu trebuie să le soluționeze. Ieșirea din circuitul global (uman, financiar, cultural etc.) nu poate fi decisă azi prin plebiscit. Votul împotriva globalizării arată, în clipa de față, ca un vot împotriva cutremurelor de pământ sau a răsăritului de soare. Globalizarea e o realitate traumatizantă întrucât se produce mai repede decât suntem în stare să o înțelegem. Dar este o realitate, cu provocările și dezavantajele ei, care nu pot fi decât acceptate. Amânarea momentului psihologic al acceptării destinului comun de către cei care l-au și propus, inițial, lumii nu poate dura la nesfârșit, dar poate diminua serios ponderea și rolul Occidentului în politica internațională de azi. Cu urmări grave pentru toți ceilalți: o globalizare sub egida democrației și a celor de la Silicon Valley este, orice s-ar spune, mai bună decât una sub pavilion chinezesc sau rusesc.

Faptul că o contracultură și un curent de idei marginal, precum antiglobalismul, au devenit un argument electoral greu se datorează nu numai angoaselor colective. La mijloc e și degradarea continuă a clasei politice în țările cu tradiții democratice vechi. Succesul electoral al ariviștilor, al politicienilor fără scrupule, fără o minimă cultură politică sau, pe de-a dreptul, privați de orice fel de cultură, succes câștigat prin demagogie ieftină și populism agresiv, a fost mereu prezentat în Occident ca o regulă firească mai ales pentru democrațiile “noi”, ca o boală a creșterii, a tranziției acestora de la societatea patriarhală, autocratică și totalitară. Iată însă că și Occidentul cade pradă acum unor politicieni cu viziuni primitive, unor tipi voit excentrici și extravaganți ce sfidează cu nonșalanță bunul-simț, unor showmeni cu certe calități artistice care le compensează pe cele intelectuale.

Și dacă în Occident puterea ajunge, încet-încet, pe mâna unor prestidigitatori care, oricât de ofensivi ar părea, nu pot schimba, peste noapte, regulile jocului democratic în societatea lor, în alte părți ale lumii ia amploare moda la lideri autocratici capabili să pună în practică orice idee năstrușnică. Cu atât mai capabili cu cât e mai mică rezistența morală a Occidentului la aceste derive, cu cât mai mare este simpatia crescândă a occidentalilor înșiși pentru modelul de “leadership” neconvențional și, în aparență, atât de omnipotent pe care îl ilustrează aceștia. Reacția plăpândă a Vestului la dictatura lui Erdogan, la diversiunile lui Putin, la declarațiile iresponsabile ale lui Orban și Duda sau la cele bădărănești ale lui Duterte ș.a.m.d. denotă, prin urmare, vulnerabilitatea întregii societăți occidentale în fața autocrației.

 Tendințele descrise mai sus arată că democrația continuă să funcționeze în Occident, doar că nu se mai sprijină pe aceleași principii ferme, care au făcut-o posibilă. O dovadă recentă este și larga apreciere de care s-a bucurat, în Franța, discursul proputinist, anti-NATO și antiamerican al noului membru al Academiei, Andreï Makine, scriitor francez de origine rusă. În acest context, propriile noastre himere kremlinofile ar putea părea lipsite de importanță, dar aceasta nu le face mai puțin periculoase pentru viitorul RM.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)