„Anul 1812 şi şmecheria ruşilor” // 1812, sfâşierea Moldovei

Interviu cu Demir Dragnev, dr. hab. în istorie, prof. universitar, membru corespondent al Academiei de Ştiinţe a Moldovei

–      Stimate dle academician, cât de corect este din punct de vedere deontologic să legăm aniversările de cercetarea trecutului istoric? 

Aici există două momente. Unu, exploatarea evenimentelor istorice în scopuri politice. Aş vrea să amintesc acţiunile PCRM legate de comemorarea lui Ştefan cel Mare, folosirea imaginii lui Ştefan în demersul acestei formaţiuni politice de consolidare a statalităţii. Doi, pentru oamenii de ştiinţă însă, aniversările evenimentelor istorice sunt nişte ocazii de a obţine nişte finanţări pentru investigaţiile lor. De exemplu, Sfânta Mănăstire Putna, în 2004, a editat o serie de volume serioase, coordonate de Ştefan S. Gorovei, care au contat foarte mult în cercetarea acestei epoci. Astăzi, despre anul 1812, avem nişte încercări timide, nişte descrieri factologice. Timp de 20 de ani, nu s-a făcut nimic, trebuie să trecem de la studierea faptelor concrete la teoretizare.

–      De ce vorbim atât de patetic despre anul 1812?

Imperiul Rus a rupt, nu o provincie, dar o jumătate de ţară. La 1812, Ţara Moldovei era un teritoriu închegat, ce pornea pe calea modernizării, cu zone integrate între ele. Aceste zone economico-geografice formau o piaţă unică. De exemplu, zona de nord includea Hotinul, zona de centru, Bârladul, zona de sud, Galaţiul. Imperiul Rus, stabilind arbitrar hotarul pe Prut, a sfâşiat aceste zone. După anexare, autorităţile ruse au izolat Basarabia atât de spaţiul românesc, cât şi de restul imperiului, canalizându-i pe moldoveni spre Odesa. Astfel, Basarabia şi-a întrerupt dezvoltarea sa firească şi a trebuit să-şi găsească o altă cale, aceasta a luat mult timp. Sudul a rămas conectat la Odesa, şi nordul la Cernăuţi. Basarabia nu a putut deveni o piaţă unică. A rămas fărâmiţată, situaţie care s-a perpetuat până în prezent.

–      Din acest punct de vedere, R. Moldova poate deveni o entitate statală?…

Ea luptă să fie stat. Şi va reuşi să realizeze acest obiectiv doar dacă va deveni o zonă a UE.

–      Sovieticii au blamat politica autorităţilor ţariste în Basarabia, cu toate acestea, au afirmat caracterul progresist al anului 1812. Cum explicaţi această atitudine?

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, istoriografia oficială a adoptat o atitudine critică faţă de politica ţarismului în Basarabia, fapt ce se explică prin lucrările marxiste, însă, către mijlocul anilor 1960, această critică a devenit formală.

În 1982, a avut loc o conferinţă foarte pompoasă. Înainte de această conferinţă, CC al PCM a emis aşa-numitele teze despre cei 170 de ani de la „unirea” Basarabiei cu Imperiul Rus, subliniez „unirea”, până atunci se folosea termenul „alipire”. Aceste teze au fost elaborate de către Institutul de Istorie a Partidului şi Institutul de Istorie al AŞ a URSS.

–      Cum explicaţi această modificare în aprecierea politicii ţarismului în Basarabia?

Această schimbare a fost legată de relaţiile politice dintre URSS şi România. Începând din anii 1960, istoricii români au calificat drept ilegitimă anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Ca urmare, autorităţile sovietice şi-au reconsiderat aprecierile faţă evenimentul de la 1812. Aceştia, de această dată, au subliniat că spaţiul dintre Prut şi Nistru s-a unit de sine stătător cu Rusia, că acest eveniment a avut anumite premise… Şmecheria pe care au inventat-o istoricii sovietici a fost că Rusia a eliberat Basarabia de sub jugul turcesc. De fapt, nu a existat niciun jug.

–      În decursul acestei perioade, s-a evidenţiat vreun istoric care ar fi abordat altfel anexarea Basarabiei?

Absolut. În această perioadă au fost editate două tipuri de cărţi. Mai întâi, e vorba de cărţi de cercetare socio-economică care evident că conţineau „paginile de serviciu”, dar care totodată arătau evoluţia socio-economică a Basarabiei. Aceste cărţi, privite critic, sunt bune şi astăzi. Însă s-au înregistrat şi unele încercări mai isteţe. Aş menţiona aici cartea lui Iakim Grossu, cel mai fervent adulator al anexării. În anii 1960, în timpul dezgheţului hruşciovist, acesta a considerat că a venit timpul să scrie adevărul despre Basarabia. A scris monografia Autonomia Basarabiei în componenţa Imperiului Rus. Problema sa a fost că a întins-o cu scrisul până când Hruşciov a fost debarcat, astfel cartea a ajuns la sertar.

Pe la mijlocul anilor 1970, s-a stins Iakim Grossu, şi cineva a adus manuscrisul „redactat” la institut, scoţând pasajele incomode regimului. Am văzut personal acest manuscris în original. Între timp, nu ştiu cum a dispărut. Autorul relata despre corupţia funcţionarilor ruşi, decăderea culturală, economică, despre starea dezastruoasă, caracterul formal al autonomiei etc. Deşi s-a încercat să adapteze lucrarea la rigorile regimului, nu s-a reuşit, pentru că Grossu a conceput-o altfel. Cel mai ridicol este faptul că s-au scăpat aprecieri de genul: „În Basarabia a venit toată pleava Rusiei…”. Ar fi o nedreptate dacă nu l-aş menţiona aici pe regretatul Mihail Muntean. Trebuie să recunoaştem că aceste încercări au fost foarte timide şi conformiste.

–      Şi totuşi cartea lui Dumitru Moldovanu, „Haiducul Tobultoc” a fost ghilotinată deoarece contravenea tratării oficiale a evenimentelor de la 1812. Am putea oare califica demersul dlui Moldovanu ca o primă încercare în acest sens?…

Posibil că da. Nu ştiu cât de conştient a fost autorul, cred că a urmărit să scrie adevărul, iar adevărul contravenea tratării oficiale a evenimentului de la 1812, adică minciunii…

–      Comparaţi, vă rog, basarabeanul secolului al XIX-lea şi moldoveanul modern.

Basarabeanul secolului al XIX-lea trăia după obiceiul pământului. Era foarte credincios, avea o mare frică de Dumnezeu, credea că Dumnezeu îl vede ce face. Dacă găsea un suman pe drum, duminica, venea la biserică şi întreba: „Oameni buni, cine a pierdut sumanul?!”. Astăzi, moldoveanul e influenţat de diferite curente moderne. Este vorba de un amestec din tradiţie şi elemente moderne, la aceasta se adaugă o conştiinţă tradiţională. Moldoveanul modern crede formal în Dumnezeu. Religia este astăzi un rit.

Despre nelegitimitatea anului 1812

Din punct de vedere juridic, Ţările Române erau sub suzeranitate otomană, nu aveau dreptul să aibă relaţii cu alte ţări. Statutul de suzeran obliga Imperiul Otoman să apere Ţările Române, pentru aceasta ele îi plăteau bir.

La rândul său, Imperiul Rus a semnat câteva acte juridice prin care garanta integritatea teritorială a Principatului Moldovei – Diploma de la Luţk (1711) şi cel de la Kuciuk-Kainargi (1774). Prin urmare, nici Rusia, nici Turcia nu aveau dreptul să împartă Ţara Moldovei.

Interviu realizat de Ilie Gulca