Primul președinte

Interviu cu Mircea Snegur la 70 de ani

Mircea Snegur, primul preşedinte al Republici Moldova, a împlinit la 17 ianuarie onorabila vârsta de 70 de ani. Domnia sa a fost felicitat cu acest prilej de preşedintele interimar al statului, Mihai Ghimpu, de politicieni, oameni de cultură, rude şi prieteni. Mircea Snegur a exercitat funcţia de preşedinte în perioada 1991 – 1996. Împreună cu soţia sa, Georgeta, au doi copii, Vitalie şi Natalia, şi un nepot care poartă numele bunicului său, Mircea. L-am găsit plin de optimism şi planuri de viitor în biroul său de pe strada Puşkin 62, la Academia internaţională de dezvoltare agricolă.

Odată cu vârsta, omul înaintează în adevăr

Dle Mircea Snegur, iniţial, vă propusesem să facem un reportaj despre o zi din viaţa primului preşedinte al R. Moldova, dar aţi refuzat propunerea. De ce?

Dacă ar fi fost pe timp de vară, nu refuzam. O zi de vară pentru mine este mult mai încărcată, mă mişc mai mult, muncesc mai mult fizic, de fapt îmbin munca intelectuală cu cea fizică. Cea intelectuală continuă pe orice anotimp. Dimineaţa mă scol foarte devreme, pe la 5 – 6. Îmi încep ziua cu gimnastică şi o cafea. Mai bine de o oră citesc ediţiile on line ale ziarelor de pe internet, după care 4 – 6 ore le dedic scrisului. Am avut un consultant excelent care m-a ajutat să învăţ computerul, nepotul meu, Mircea. Are 17 ani şi în prezent îşi continuă studiile la o şcoală privată din Stokholm. Îi duc dorul.

Planificam la început să scriu o carte de memorii. Pe urmă, în urma sistematizării materialelor din arhiva proprie, după ce am lucrat aproape un an în arhivele Parlamentului şi ale Preşedinţiei, am văzut că nu încape totul într-un singur volum. Mi-am zis atunci că sunt un om relativ liber, nu sunt angajat politic, să încerc să scriu în ordinea lucrurilor tot ceea ce s-a întâmplat în ultimii 20 de ani. Cele mai multe pagini din cele trei volume monografice (cel de-al treilea e în curs de apariţie) sunt consacrate evenimentelor care s-au produs în Republica Moldova în aceşti ani. N-am ştiut că scrisul este un lucru atât de atractiv, deşi în toate funcţiile pe care le-am ocupat îmi scriam chiar eu textele, discursurile, teza de doctorat.

Cum aţi defini libertatea după şapte decenii trăite în mare parte sub regim comunist?

Pentru mine libertatea a început odată cu perestroika lui Mihail Gorbaciov, deşi atunci mai eram slujbaş al regimului. Când omul îşi expune poziţia proprie vorbind fără teamă că ceea ce spune ar putea avea consecinţe nefaste pentru el, aceasta este libertatea. De atunci şi până în prezent cred că suntem liberi în gândire şi în acţiuni. Dacă ar fi să caracterizez ultimii opt ani, pot face referire doar la caracterul brutal al fostei guvernări. Când ea pretindea că e o guvernare foarte-foarte bună, în timp ce o treime din PIB o alcătuiau banii trimişi de peste hotare de cetăţenii noştri.

Mai mergem din când în când cu doamna la prieteni, la Trifăneşti, la mormântul părinţilor mei. Se întâmplă că ne întoarcem seara, pe amurgite. Trecând ultima dată prin localităţi, doamna a început să lăcrimeze, în ferestre se vedea unde şi unde câte o luminiţă, satele noastre sunt semipustii. Acolo e Moldova reală, oamenii au plecat şi continuă să plece, aceasta e cea mai mare năpastă pentru noi. Revin la întrebare. Am simţit deosebit de acut aerul libertăţii în ziua proclamării Independenţei Republicii Moldova. Nu este adevărat că dacă nu era puciul de la Moscova, n-ar fi fost independenţa. Împreună cu Parlamentul ’90, pe care îl apreciez foarte înalt, am pregătit această independenţă, am avut multe de înfruntat în zilele puciului de la Moscova, Republica Moldova fiind înţesată de unităţi militare, de la Vulcăneşti la Briceni. În ziua proclamării independenţei, m-am simţit liber cel puţin în drumul de la Parlament până în PMAN, unde am anunţat de la microfon mulţimea că Parlamentul a votat independenţa. La finele discursului am redevenit însă realist, am prevenit atunci oamenii că, în urma obţinerii acestei victorii, nu este exclus ca problemele noastre abia atunci să înceapă şi am avut dreptate.

”Mi-i dor de oamenii dragi”

La ce amintiri vă întoarceţi mereu, dle Snegur?

Ţin mult la toate amintirile. Revin la neamul meu deseori, pentru că cei şapte ani de acasă au fost foarte importanţi în educaţia şi formarea mea. Îmi amintesc de învăţătorii mei. La serata jubiliară am avut un moment special, l-am invitat pe învăţătorul meu de chimie, Petru Palii de la Frumuşica, în vârstă de 85 de ani. Era unul dintre cei mai buni profesori. Bineînţeles mă gândesc şi la R. Moldova, trec prin minte şiragul evenimentelor de la începuturi până în prezent. Mă strădui să înţeleg cum de în 2001 democraţii au pierdut alegerile şi au venit iarăşi comuniştii la putere, deşi eu am pledat mereu pentru democratizarea societăţii, transparenţa procesului de guvernare şi libertate.

V-aţi răspuns la această întrebare?

Nu. N-am găsit răspuns. În 1996, când am pierdut alegerile, mi-am zis că n-o să caracterizez activitatea succesorilor mei, este treaba puterii a patra, să analizeze şi să vină cu aprecieri. Una din cauze e că societatea de atunci, oamenii simpli nu au conştientizat importanţa reformelor politice, economice, pe care le-am început, majoritatea dintre ei fiind nostalgici după trecut.

Poate şi din cauza că societatea civilă, mass-media n-au scos în evidenţă şi n-au condamnat crimele comunismului după destrămarea imperiului sovietic?

E şi aceasta una din cauze. Bineînţeles în volumul următor voi ajunge să analizez şi această problemă. Pe moment, scriu, analizez evenimentele produse în 1996, când poporul mi-a dat de înţeles că vrea să mai vadă ce vor face cei care promit schimbarea. Descriu perioada în care am fost la conducere. Arhivele Parlamentului au ars, dar în memoria mea acele evenimente sunt vii.

De cine şi de ce vă este dor cel mai mult?

Mi-i dor de părinţi. Mi-i dor de mama, care nu mai este, mi-i dor să vin acasă, la Trifăneşti, şi s-o văd pe mama pe prispă, la drum. Să stau cu ea de vorbă, să-mi povestească ce se mai face prin sat, că acela are un nepot, că celălalt s-a căsătorit. Discutam foarte mult cu mama. A murit când aveam 64 de ani. De la ea am deprins să scriu în grafie latină.

Corespondenţa noastră, începând cu perioada când eram student la Chişinău, era în grafie latină. Prima oară mama a fost cea care mi-a vorbit despre România. Discuţia a început de la un caz simplu, am găsit într-un sertar o monedă cu chipul regelui Mihai. Am întrebat-o cine e regele Mihai. Atunci a urmat povestirea despre România, despre ţara noastră mare, despre venirea ruşilor, retragerea acestora, apoi revenirea lor – o lecţie de neuitat. Mi-i dor de bunelul meu Iacob care mi-a cultivat dragostea de pământ, de ţărani, care m-a învăţat să vorbesc cu plantele. El îmi lămurea de ce trebuie înlăturate buruienile, de ce nu trebuie să te bagi în cuibare la prepeliţe, să le iei ouăle. Avea un sector de pe care cosea iarba pentru fân. Când m-am uitat în urmă, ici-colea, rămâneau în urmă nişte coame. L-am întrebat ce-i cu ele? Mi-a zis că sunt cuiburi de prepeliţe şi dacă cosesc prepeliţele nu-şi vor găsi cuibarul. Şi m-a prevenit: dar, dacă te văd că te apropii, uite ce te aşteaptă, şi-mi arăta spre biciuşcă. Îmi lămurea că păsările au grijă de pomi şi îi curăţă de omizi. Tot bunelul Iacob m-a deprins să aştept ploaia, oriunde m-aş afla, pentru că acesta e factorul decisiv în R. Moldova. Mi-i dor tot timpul de nepotul meu, căruia deja eu în calitate de bunel să-i dau nişte poveţe. Mai comunicăm prin skype, sms-uri. De soţie şi copii mi-i dor tot timpul, dar îi văd mai des, pentru că sunt aici, acasă.

Care e cea mai vie amintire din copilăria Dvs?

Aveam vreo 7 – 8 ani şi am avut sarcina de la şcoală de a mă implica în aşa zisul-proces de likbez. Pe atunci se creau nişte cercuri restrânse pentru lichidarea analfabetismului. Se adunau la noi pe cuptor femeile din mahala şi eu le învăţam să scrie, azi litera asta, mâine – alta, la lumina lămpii de gaz. Eram învăţător, ce mai vorbă! Până ajungeau însă ele să scrie cuvinte, în momente de maximă inspiraţie, mama: Mircea, ia vino-ncoace, şi îmi găsea ceva să fac. Mă enervam deoarece astfel îmi dădea peste cap toată importanţa şi toată autoritatea.

Vă retrageţi des la ţară?

Mie mi-ar plăcea să mă retrag la ţară tot timpul. Am şi la fazendă masă de scris. Uneori chiar fug de acasă, mai departe de televizor, telecomandă. La baştină merg mai rar, acolo am două surori, Iulia şi Eugenia, altele două sunt aici, la Chişinău. Provin dintr-o familie numeroasă de şase copii, aşa că am cunoscut şi suferinţa, şi lipsurile, dar acest fapt, ca pe orice basarabean, m-a întărit.

”Familia este împărăţia mea”

Ce e dragostea, domnule Snegur?

Dragostea este numai una, eu şi dragostea o concep ca pe o mare responsabilitate. Constituirea familiei este ceva sacru, ceva sfânt. Familia pentru mine este împărăţia mea, este sprijinul şi eu repet mereu că dacă n-aş fi avut o familie care m-ar fi înţeles întotdeauna şi m-ar fi sprijinit în momentele grele, posibil că n-aş fi obţinut ceea ce am obţinut. Sau am obţinut totul din dragoste faţă de soţia mea cu care am creat această familie. Acesta e sensul dragostei. Mă pot lăuda că în anul curent noi vom sărbători încă un jubileu, 50 de ani de căsnicie.

Cum vă petreceţi timpul liber?

Acum îi întorc datoriile soţiei, petrec mai mult timp cu dumneaei. Îi mai dau nişte sfaturi utile pentru că ea are o florărie în ogradă. Suntem ca toţi ceilalţi, nişte oameni modeşti, nu dorim castele pentru trai. Avem o căsuţă nu prea mare, anul acesta am acoperit-o cu olane. Pe noi ne aranjează şi ne este atât de bine. Avem şi trei pisici: Tioma, Manea şi Boris. Nici nu ştiam că ele sunt atât de blânde şi deştepte. Avem o ogradă unde este florăria şi împărăţia doamnei, eu o ajut cu nişte sfaturi, ce fel de preparate să utilizeze, primăvara am grijă să procur răsad de flori. Avem multe specii de flori, răzoare de trandafiri. Iarna, aproape că nu găsim loc pentru florile din glastră pe care le aducem în casă. Găsim nişte interese comune; seara, căutăm nişte emisiuni la televizor pe care le privim împreună. Interesele diferă, dar găsim numaidecât un film pe care îl privim în doi, sau unele emisiuni de divertisment. Eu sunt şi un amator al fotbalului. În week-end, obligatoriu, selectez şi privesc meciurile mai importante. Mai am o pasiune de a munci fizic la pământ. Aceasta îmi dă puteri şi inspiraţie. Am o fazendă în preajma satului Schinoasa. Acolo mă îndeletnicesc cu selecţia, cultivarea copacilor fructiferi, tufelor de pomuşoare. Avem legumele noastre, vara – proaspete, iarna – conservate.

”Pentru mine, nu există problema identităţii sau a spaţiului spiritual unic”

În ce limbă gândeşte Mircea Snegur?

Bineînţeles că până la 1989 am gândit în limbajul profesionist şi ştiinţific. În politica mare am venit cu limbajul politic necioplit, cu ”planuri”, ”directive”, ”controale”. Începând cu 1989, odată cu implicarea în adoptarea legilor despre limba de stat, română, deşi am numit-o limbă moldovenească, de atunci gândesc doar în limba literară română. Cine cunoaşte locurile mele de muncă, fie la oficiu, fie la vilă, ştie că am în preajmă toate dicţionarele explicative pe care le consult ori de câte ori e nevoie, ca să nu greşesc ceva.

Ce sentimente vă trezeşte „experimentul” lingvistic aplicat asupra moldovenilor, limba moldovenească?

Mă bucur pentru generaţia tânără pentru că ei astăzi vorbesc o limbă perfectă, un rod al muncii noastre şi al luptei Mişcării de Eliberare Naţională. Mai puţin mă deranjează limbajul oamenilor simpli, graiul vechi pentru că şi eu de acolo mă trag, oamenii de la ţară n-au avut posibilităţi să-şi perfecţioneze limba. Bătrânii nu utilizează rusisme, ei vorbesc aşa cum au mai vorbit; din păcate, tinerii însă sunt cei care le mai utilizează. Problema identităţii sau a spaţiului spiritual unic pentru mine nu există.

Cum este Moldova la care aţi visat şi mai visaţi, dle Snegur?

Un stat cu drumuri şi o infrastructură dezvoltată. Timp de şapte decenii am observat că compatrioţii mei sunt oameni cu griji, să-şi facă o gospodărie, griji bune, dar din lipsa posibilităţilor acest lucru le ia tot timpul. Mi-aş dori ca familiile să prospere, oamenii să călătorească mai mult, copiii să aibă libertatea de a studia, aici sau peste hotare. Vreau ca Moldova să devină un stat cu adevărat european, noi de la bun început am optat pentru aceasta. În 1994, eu am mers la Bruxelles şi am semnat în acest sens Acordul de parteneriat şi cooperare cu Uniunea Europeană. Pe perioada de mandat al celui de-al doilea preşedinte, Petru Lucinschi, acest document a fost ratificat de către ţările membre UE. Când au venit la putere comuniştii, totul era pregătit, ei aveau deja acest acord. Ei minţeau atunci când spuneau că n-au găsit niciun document semnat între Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Cum apreciaţi activitatea actualei conduceri după 100 de zile de activitate?
Eu am mare încredere în AIE. Trecerea de la vorbe la fapte concrete, cu unele minusuri, se observă şi acest fapt mă bucură. Semnarea Acordului de mic trafic la frontieră, scoaterea sârmei ghimpate, deschiderea Moldovei pentru FMI şi fluxul de investiţii care vin în Moldova. Pentru că Moldova a ales calea democraţiei, se observă deja o altă atitudine a puterilor mari faţă de politicienii de la Chişinău. Este semnificativă în acest sens vizita premierului Vlad Filat în SUA. Am şi unele rezerve, dar, în linii generale, apreciez pozitiv activitatea noii conduceri.

Mai multe voci ce aparţin unor foşti diplomaţi susţin că ar fi existat în 1991 scenarii prin care aţi fi propus oficialităţilor române realizarea unirii. Este adevărat?

Nu a existat un astfel de scenariu. Preşedintele Ion Iliescu şi cu mine nu eram singuri în spaţiul acesta european. Or, dacă eşti european, trebuie să te conduci şi de nişte reguli, împreună am contribuit la crearea condiţiilor de integrare: deschiderea hotarelor, crearea unor asociaţii, întreprinderi mixte, euroregiuni. Pe această cale ne-am dorit reintegrarea. Dacă, după 1996, s-ar fi păstrat continuitatea reformelor începute, vă asigur că Moldova ar fi fost acum în altă parte.

The following two tabs change content below.