Anişoară, vrajă dulce (II)

Karol a ales să treacă cu traiul în Basarabia să-şi trăiască intens şi frumos clipele alături de aleasa inimii sale

happycouple

Călătoria, deşi lungă, i s-a părut lui Karol scurtă. A ajuns spre seară la Bălţi, unde îl aştepta fata visurilor sale. S-au privit emoţionaţi, apoi au intrat într-o pizzerie din preajma autogării. Anişoara voia să fie ospitalieră, dar lui Karol nu-i trebuia nimic. Voia doar să stea faţă în faţă cu ea, s-o privească, s-o asculte. Se bucura enorm că a ajuns să trăiască acele clipe. Ar fi stat aşa ore în şir, fără să se plictisească, dar a venit maşina după ei şi au plecat spre satul Dubna.

Karol povesteşte: „Acolo ne aşteptau toate rudele Anişoarei, vreo 20 de persoane, şi o masă lungă plină cu tot felul de bunătăţuri. Când ne-am aşezat cu toţii la masă, am vrut să spun ce vânt şi ce gând m-a adus în casa lor, dar o soră de-a ei, Liuba, m-a oprit. Mi-a zis să mănânc mai întâi şi apoi voi spune ce am des spus.

În toiul veseliei care cuprinsese pe toată lumea m-am ridicat şi i-am spus tatălui Anişoarei că am venit să cer mâna fiicei lui. Tatăl ei, un ţăran tare cumsecade, bun, liniştit, înţelept, mi-a spus că va trebui să întrebăm pe fiecare din cei prezenţi dacă e de acord cu cererea mea, dar asta vom face-o a doua zi dimineaţa, pentru că dimineaţa mintea e mai luminoasă. Dimineaţa la masă, aceeaşi veselie. La un moment dat, tatăl Anişoarei m-a întrebat: „Dacă îţi spun Nu! tot aşa vesel o să pleci în România?”Am şovăit puţin, apoi am zis că voi fi la fel de vesel, deşi inima mea spunea altceva. După micul dejun viitorul meu socru a întrebat soră, frate, nepot, strănepot dacă sunt de acord ca Anişoara să se mărite cu mine. Toţi au zis Da, numai Liuba a spus că este împotrivă. Toată lumea a râs, Anişoara însă tăcea. Am rămas zece zile la ei. Vorbeam cu ea despre orice, râdeam foarte mult, dar nu se grăbea să-mi dea răspunsul. În ziua plecării, mi-am luat rămas bun de la toată această familie frumoasă, mulţumindu-le pentru buna găzduire. Anişoara a mers să mă conducă până la Bălţi. Mai mult tăcea. Eu în sinea mea mă întrebam: „Oare chiar o să-mi respingă cererea în căsătorie? Şi simţeam cum mă înţeapă inima. Am ajuns la autogară şi, în timp ce eram gata să urc în microbuzul ce urma să mă ducă spre casă, s-a dat aproape de urechea mea şi mi-a şoptit: „Da. Vreau să fiu soţia ta.” „Mulţumesc, Doamne, a fost să fie”, am zis şi am plecat fericit în România.”

Deşteaptă-te, române, şi du vaca la deal!

Cununia au făcut-o la Mediaş, în România, iar nunta a avut loc la Dubna. Karol a ales să treacă cu traiul în Basarabia să-şi trăiască intens şi frumos clipele alături de aleasa inimii sale. Au fost zile şi momente hazlii pe care nu le poate uita: „La trei zile după nuntă, dimineaţa, eram trezit de tatăl-socru, care cânta. „Deşteaptă-te, române, şi du vaca la deal.” Era o oră matinală, când nu mă gândeam că va trebui să ne apucăm de lucru prin ogradă. Ehee, nu ştiam cum e viaţa la sat! Tare n-aş fi vrut să mă scol, dar dacă m-a trezit socrul, m-am ridicat din pat. L-am întrebat unde să duc vaca, iar el mi-a răspuns că vaca ştie unde să meargă. L-am mai întrebat, eu când vin înapoi? Mi-a răspuns zâmbind că vin odată cu vaca. Iaca şi ardeleanul în Basarabia! Frumos! Mănânci repede şi, la treabă! Eu nu eram aşa învăţat, am lucrat mai mult prin birouri… În altă zi mă pune tata-socru să fac curat la vaci. Iau lopata, iar tata după mine să vadă cum o să mă descurc. Când dau să intru în grajd, o vacă îmi stă în cale, nici gând să se dea la o parte. Ce fac acum? îl întreb pe tata. Spune-i ceva, zice el. Şi atunci am zis aşa: „Auzi, vaco! Te rog frumos să te dai la o parte să fac curăţenie, altfel rămâi să dormi în balegă. Vaca mă privea cu ochii ei mari miraţi, cred că dacă putea, se scărpina pe cap. Nu ştiu ce-o fi gândit despre mine blândul animal, dar tata nu mai putea de râs. În altă zi mi-a pus sapa în mână, în alta – coasa, apoi o roabă cu care am cărat vreascuri şi aşa, uşor-uşor, m-a deprins cu munca la ţară şi am descoperit Basarabia cu greu şi uşor, cu bucurii şi dureri…”

Anişoara nu poate fi egoistă

Karol a reuşit să se maturizeze, să-şi construiască o familie frumoasă, să se identifice cu oamenii şi locurile de pe malul Nistrului. „Se spune că primii doi-trei ani sunt greu de depăşit până te deprinzi unul cu altul, dar anii care urmează poartă cu ei povara pe care trebuie să o duci cu bucurie şi cu dragoste. Iar când eşti lângă fiinţa pe care o adori şi o iubeşti, mergi pas cu pas, înveţi, trăieşti. Am trecut de 5 ani de căsnicie, de „nunta de lemn”. Aşa, precum corabia de lemn pluteşte pe apă, aşa şi noi „plutim” cu dragoste şi bucurie peste „apa” acestei lumi plină de nevoi şi greutăţi. Anişoarei nu i-a fost deloc uşor cu mine, mi-a trebuit mult până m-am deprins cu traiul moldovenesc. Nici acum nu-mi este uşor, dar ea îmi este un ajutor de nădejde, iar eu mă strădui să o înţeleg şi să o iubesc. Pe zi ce trece, îmi dau seama cât de binecuvântat sunt.

Am o soţie minunată, gospodină, înţeleaptă, iubitoare şi, mai ales, blândă şi îndelung răbdătoare. Niciodată nu am auzit-o să ridice vocea. Chiar şi atunci când mă dojeneşte, tot cu blândeţe o face. Din fire sunt mai încăpăţânat, dar blândeţea şi dragostea ei mă temperează. Mă bucur că trăim frumos, ştim să ne cizelăm reciproc. Mă bucur că locuiesc în Soroca, care e un oraş deosebit, chiar dacă încă mai este loc de mai bine. De cum intri în oraş şi până ieşi, îţi poţi da seama că este un oraş cultural, istoric şi mai ales artistic. Aici mă simt acasă, nu doar în familie, ci şi ca artist. Aşa am început să mă integrez cum ştiu mai bine, deşi am constatat că oamenii din aceste locuri nu sunt familiarizaţi cu modul meu de a fi şi a mă manifesta artistic.

Cetatea Soroca pentru mine e un imbold… aici se poate face multă activitate culturală, aşa că mi-am dorit şi îmi doresc să cunosc istoria, cultura, arta şi să leg colaborări cu oamenii de aici, care se străduiesc să facă tot ce se poate mai frumos în acest oraş. Iar soţia mea Anişoara, e un sprijin deosebit şi în acest sens. Am avut şi am momente deosebite, amuzante în acest minunat oraş… şi caut să aduc oamenilor o rază de soare, de bucurie, să le câştig atenţia. Revenind într-o zi de la cetate, costumat în stil baroc, cu un tablou în mană, m-am oprit la o piaţă. Întreb cât costă merele, iaca atâta, îmi zice vânzătorul. Îmi vine un gând, ia să fac puţină reclamă la tabloul meu. Şi încep să strig: „Mere de vânzare, 500 lei kilogramul!”. Lumea se uita la mine ciudat. Adică eu eram ciudatul în viziunea lor. Păi cum aşa de scump? Păi, zic eu, iată merele astea pictate (tabloul era cu mere pictate), ce, vi se pare scump? Sigur, fiecare îşi vinde marfa, şi face tot ce poate. Nu am vândut merele pictate, dar ne-am amuzat mult. Şi aproape de fiecare dată găsesc momente amuzante, dar şi mai puţin amuzante.

Anişoara m-a ajutat mult să înţeleg oamenii din aceste locuri. Sunt recunoscător şi celor cu care colaborez, celor care îmi sunt alături şi cu care pot face câte ceva. Sunt multe încă de făcut, aşa că am motive să doresc să trăiesc şi să iubesc locurile şi oamenii de pe meleagurile sorocene, alături de Anişoara, care e un suflet curat, iubeşte curat, total, şi nu poate fi egoistă.”

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce