„Anicuța neichii dragă” Două inimi cu dor leagă

Cântecele alină foarte multe doruri, inclusiv dorul de casă când ești pe meleaguri străine. Anca trecuse de multe ori pe lângă acel restaurant din Madrid, dar niciodată nu se gândea să intre. Iar în duminica aceea de octombrie a vrut să-și facă sărbătoare. Era ziua ei și așa o pălise un dor de casă, de părinții bătrâni, de surori, de zilele de naștere marcate în sânul familiei, încât a decis să meargă singură la restaurant! Nimic întâmplător. O chema destinul…

Anca știe să-și poarte hainele, muzica sufletului și gândurile. Îmbrăcată în straie de sărbătoare, fustă lungă pe corp de culoare neagră și ie brodată cu fir negru și roșu, ea avea o frumusețe discretă și rafinată în acea duminică. A intrat în restaurant fără prea mult curaj. S-a așezat la o masă și cerceta cu privirea interiorul. N-a reușit să cuprindă cu ochii tot decorul că de masa ei s-a și apropiat chelnerul și ea a comandat mămăliguță la cuptor și sarmale în foi de viță.

Cântecele și poveștile mamei, sădite adânc în suflet

Gândurile îi erau acasă. Iar când muzicanții au început să cânte, sufletul satului fâlfâia pe lângă ea. Își vedea copilăria chinuită, dar fericită. Cu toate că au fost o familie de oameni săraci, cu un tată iubăreț pe care nu l-a iubit, mama a știut să lumineze casa cu dragostea ei pentru copii, cu cântec și zâmbet. Nimic nu a iubit mai mult decât pe copiii săi, trei fetițe ca trei flori. Muncea din răsputeri ca să le creeze o stare de bine, insuflându-le bucuria de a trăi, de a iubi. Și acum, când Anca era departe de casă, muzica aceea românească parcă izvora din bogăția sufletească a satului ei natal, din cântecele și poveștile mamei sale, sădite adânc în sufletul ei. Curgeau cântecele ca la comandă cu povești de iubire, refrene cunoscute și amintiri răscolitoare.

Iar când interpreta începu să cânte „Anicuța neichii dragă”, ea închise ochii și-și plecase capul ca să-și ascundă lacrimile. Suna cunoscut, răscolitor. Era cântecul preferat al mamei sale, interpretat cu foarte mult suflet la toate sărbătorile familiei, dar mai cu seamă la ziua Ancăi. Avea senzația în acele clipe că chiar mama ei cânta. Mama ei, cu voce cristalină, plină de armonie, asemănătoare cu vocea interpretei. Pentru câteva clipe restaurantul luase dimensiunea casei părintești. Nici nu-și imaginase că acel restaurant pe lângă care trecuse de atâtea ori avea să-i trezească atâtea emoții și retrăiri! Ar fi stat până la ziuă în acel local să asculte și să tot asculte muzică de acasă, dacă n-ar fi așteptat-o bătrâna de care avea grijă.

Era dezamăgită,  nu credea în dragoste

Cu fața luminată de bucuria interioară și cu privirile pierdute înspre ușă, Anca era gata să părăsească localul în care s-a simțit ca acasă, când de ea s-a apropiat grăbit un bărbat: „În seara asta n-am reușit să fac altceva decât să vă urmăresc cu privirea. Dacă se poate și nu sunt prea insistent, aș putea să vă invit la dans?”. Fata a rămas fără grai câteva clipe, după care a rostit zâmbind: „Accept provocarea”. Au făcut cunoștință: „Tudor, născut la Suceava. De cinci ani sunt aici”. „Anca, din Basarabia. De aproape doi ani îngrijesc de o bătrână.” Și cum Anca vizitase orașul Suceava într-o excursie cu colegii de clasă, s-a încins o discuție despre locurile memorabile din oraș și județ, încât era să uite că acasă o aștepta bătrâna.

Au ieșit afară. Asfaltul era umed, mirosea a ploaie. Mirosul acesta îi amplifică fetei starea de spirit. N-a acceptat să fie condusă acasă, pentru că bătrâna locuia aproape, dar nici numărul de telefon n-a dorit să i-l dea lui Tudor. „Nu sunt gata acum să încep o relație”, atât i-a spus la despărțire. Domnișoara era singură de când plecase de acasă. Relația pe care o avusese la facultate fusese un eșec de care nu dorea să-și amintească, îi spulberase visele. Prea tare o umilise fostul iubit cu faptele și vorbele. Era dezamăgită și nu mai credea în dragoste… 

Întâlnire neașteptată

Trecuse mai bine de cinci luni de la acea zi de duminică. Anca continua să-și încarce bateriile din frumosul ei, care-i răsărea în față cu chipul lui Tudor. Într-o zi caldă de martie, când soarele strălucea din plin pe cer, fata ieșise cu bătrâna aflată în cărucior la plimbarea de după-amiază. Se plimbau în același parc din preajma restaurantului, unde Anca cunoștea fiecare copac, fiecare bancă. Pe banca veche, pe care obișnuia să se așeze, stătea un bărbat relaxat cu o carte în mână. A trecut pe lângă el, împingând căruciorul, fără să se uite în partea lui. S-a așezat ceva mai încolo pe o altă bancă liberă, întorcând-o pe bătrână cu fața spre ea. În vreme ce Anca s-a aplecat să așeze șalul cu care era înfășurată bătrâna, bărbatul de pe banca veche s-a ridicat și înainta cu pași grăbiți spre ele.

Era Tudor. Au vorbit, au povestit, s-au uitat după  perechile îndrăgostite. Bărbatul o copleșise cu umorul lui îngăduitor. Anca s-a interesat ce carte citește și despre ce se povestește în ea. El i-a întins cartea – „Voința și norocul” de scriitorul mexican Carlos Fuentes. I-a spus că e despre lumea de azi și cea de ieri, despre revoluție, contracultură. „Aș vrea s-o citesc și eu”, a zis Anca răsfoind-o. „Lasă-mi numărul de telefon și, după ce o termin de citit, ți-o ofer”, i-a zis Tudor, schițând un zâmbet șăgalnic. Era doar un pretext, el deja o terminase de citit. Peste câteva zile s-au întâlnit în același parc. Era duminică și Anca a venit la întâlnire fără bătrână. Atrăgătoare la chip, isteață, îl cucerise pe Tudor. Dacă și bărbatul, înalt, spătos, plăcut la înfățișare, îi căzuse fetei cu tronc la inimă. S-au plimbat cât s-au plimbat și au convenit să se vadă peste o săptămână.

Bucurie și vreme bună în suflet

Ajunsă acasă fericită, Anca vru să deschidă cartea. Filele se deschiseseră singure la pagina la care se zărea un bilețel. Când a început să-l citească, a strigat-o bătrâna și ea l-a băgat în buzunar cu un gest repezit ca o școlăriță. Era nerăbdătoare. O veșnicie i s-a părut timpul în care i-a făcut bătrânei procedurile de seară. După ce a terminat, s-a închis în camera ei și a început să citească. Inima îi bătea cu putere. După fiecare cuvânt citit îi venea să strige de bucurie: „Dumnezeule, Tudor s-a îndrăgostit de mine!”. Mai citi o dată și încă o dată bilețelul. (Ceva neobișnuit. Cine mai scrie în zilele noastre bilețele?!)

După o săptămână s-au întâlnit. S-au așezat pe aceeași bancă veche. El îi luă mâna firavă în mâna lui de bărbat. O privea cu un surâs și ea îi răspundea la fel. Și în îngemănarea aceea de degete și de priviri, au simțit amândoi cum iubirea le acoperea inimile. Așa a început povestea lor de dragoste, continuând cu întâlniri minunate, cu discuții pe marginea cărților citite, cu bucurie și vreme bună în suflet. Se înțelegeau și se înțeleg perfect.

După doi ani, Tudor a cerut-o pe Anca în căsătorie în restaurantul unde ea s-a simțit deosebit de fericită în acea zi de naștere, când împlinise 26 de ani. Și din nou emoții, retrăiri, trăiri și cântecele acelea răscolitoare, ce-ți fac sufletul să zboare. În aceeași zi au mers la altar, fără martori. Preotul tânăr, cu haine aurite, i-a cununat și i-a binecuvântat. De atunci au trecut doi ani. Buzele lor continuă să se dăruie cu pasiune, iar sufletele sunt mereu dorite de frumoasele melodii de altădată, ascunse printre amintiri. O dată pe lună își fac sărbătoare. Împodobiți în straie populare, merg în restaurantul din Madrid care i-a unit, unde ascultă neapărat și cântecul plin de trăiri și sublimă splendoare „Anicuța neichii dragă”… (Deocamdată, tânăra familie nu are planuri de întoarcere în România sau în Basarabia. Se simt fericiți la Madrid.)

The following two tabs change content below.
Nina Neculce

Nina Neculce

Nina Neculce

Ultimele articole de Nina Neculce (vezi toate)