Andrei Pleşu : Limba română, limbă grea! În “locaţie”?!…

1309600480andrei_plesu0_95083500Îmi plac cuvintele străine naturalizate.

Mai dezmorţesc limba.

În timp, unele rezistă, altele dispar.

A ieşit din uz cea mai mare parte a turcismelor şi grecismelor aclimatizate, de sus în jos, în Ţările Române.

Franţuzismele din limbajul administrativ al secolul al XIX-lea au rezistat fiindcă era nevoie de ele, ca şi cuvintele nemţeşti din limbajul tehnic.

Rusismele din anii ’50 ai veacului trecut au avut viaţă scurtă. Nici nu se potriveau cu româna şi aveau şi conotaţii nasoale…

După 1989, cine voia să pară pro-occidental începuse să anvizajeze şi să achieseze. Îl mai ţineţi minte pe Adrian Severin?

Au apărut apoi multinaţionalele, ai căror manageri nu ştiau româneşte, românul întors de la burse, fotbalistul de 2 bani si menajera hoaţă care vroia să-şi marcheze lingvistic întoarcerea din străinătate şi reclamele (advertaizingurile) văzute în engleză.

Adjuncţii autohtoni ai şefilor de multinaţionale au început să vorbească o română pigmentată cu feed-back-uri şi locaţii.

Secretarele nu-şi mai spun decât manager assistant. Cizmarii sunt designeri.

Mă aşteptam să fie vorba de crize de aclimatizare şi de micile noastre snobisme de cetăţeni ai unei ţări mici, dar vioaie.

Nici gând.

S-a ajuns la un nou limbaj de lemn, neologistic, întrebuinţat pe la posturi de radio şi de televiziune, iar cuvinte româneşti cât se poate de utile sunt înlocuite prosteşte de persoane care stau prost şi cu vocabularul limbii române, şi cu gramatica ei.

Tot soiul de absolvenţi şi absolvente de Spiru Haret, cărora li se adaugă politicieni inepţi şi comentatori care par să-şi fi luat doctoratul la un spriţ, înainte de a lua notă de trecere la română în liceu se dau în bărcile neologismelor, cu dezinvoltura prostului fudul.

Potrivit lor, nu mai avem prilejuri, avem doar oportunităţi.

Nu mai suntem hotărâţi să facem ceva, ci determinaţi.

Nu mai realizăm, ci implementăm.

Nu ne mai ducem într-un loc, ci într-o locaţie.

Nu mai luăm în considerare, fiindcă anvizajăm.

Nu mai consimţim, ci achiesăm.

Serviciul de întreţinere a devenit mantenanţă.

Ceva care ţi se pare obligatoriu e un must!

Nu mai avem speranţe, deoarece am trecut la expectaţiuni.

Nu ne mai concentrăm, pentru că ne focusăm.

Şi nu mai aşteptăm un răspuns, ci un feed back.

Nu mai avem frizeri si croitorese, avem hair stilisti si creatoare de fashion.

Cu alte cuvinte, deţinem o oportunitate pe care suntem determinaţi să o implementăm într-o locaţie pe care am anvizajat-o, achiesând la o mentenanţă care e un must şi asupra căreia ne focusăm în expectaţiunea unui feed-back pozitiv.

Altfel, când ies din rol, îi auzi cu câte un neaoş şi superior “Hai să-mi bag….” sau cu concluzia absolut academică :”Un c…t!”.

Andrei Pleşu