Andrei Patraş şi starea de graţie a poeziei

Poezia ca stare de graţie. Ca sumă de stări care nu se pliază peste nici una a realităţii, care nu e sinonimă cu realitatea. Univers multiform, reversibil polarizant, gimnastică între starea de vis şi starea de veghe, între starea de om şi starea de cântec, între lumina umbrelor şi şoapta tăcerii – controversă plurisinestezică. Regăsim toate aceste atribute în poezia lui Andrei Patraş, poetul de pe fruntea căruia, cum spunea cineva, poţi aduna gândurile…

Andrei Patraş a glisat şi în volumul „Vis” (editura Princeps Edit, Iaşi, 2009) pe toate stările poeziei – mai puţin, însă, pe cea a poeziei ca stare de linişte. Poezia este, pentru Andrei Patraş, un alter ego fidel, armură şi sabie, rază de lumină şi rază de cântec. A scuturat furtunile cuvintelor încercând să încapă în ele furtunile de gând. A alunecat cu îndrăzneală pe valurile concrete ale realului, încercând, cu încăpăţânare, să opună acestuia lumi sensibil-pătimaşe, aşa cum „nebunii fac în van frânghii de nisip” („Deşertăciune”). Exerciţiu care, dacă va da greş şi visătorul va fi „de vifor de clipe răpus”, va căuta „liman în al timpului ostrov” („Elegie”).

Câteva dintre texte par începuturi de tablou care trimit, într-un fin joc intertextual, la texte şi autori uşor recognoscibili: „Balul” – un Poe cu reverberaţii autohtone (cu care ne întâlnim şi la sfârşitul volumului, unde Andrei Patraş anexează varianta traducerii personale originale a celebrului poem ”The Raven”): „…e miez adînc de noapte. Tăcere blestemată./ A împietrit de mult a morţii horă,/ iar timpul lacom clipele-şi devoră/ şi orologiul a-ncetat să bată.”. Un alt poem în care regăsim, ca într-un tablou cu pasta generos întinsă pe pânza unui tablou… filmic este „Cînd m-am întors”, o cât se poate de convingătoare scenă de film – care nu se poate să nu ne trimită cu gândul la „Ora 25”, celebrul roman al lui C. Virgil Gheorghiu şi nu mai puţin celebrul film al lui Henri Verneuil, „La vingt-cinquième heure”, ecranizare a romanului – „Cînd m-am întors din război,/ femeia mă aştepta. Copiii crescură./ Mai avea încă doi. (…)”.

Poezia ca rază de lumină. La poetul Andrei Patraş raza, lumina au conotaţii ciudate, dureroase. Apar suveran în versuri, dar ceva le anulează ca simboluri de revigorare, de bucurie, de înălţare. În „Iederă”, lumina apare ca o entitate chinuită, trăgând să se stingă în moarte: „Pe-un geam zidit mai pipăie lumina” – ca un condamnat care scrijeleşte zidurile tăcerii, care tânjeşte spre orizontul eliberării, dar geamul e zidit. Ca un coşciug. În „Năzuinţă” –  „Fluturi de-o zi în zborul spre lumină” – (am putea numi ambele titluri poeme într-un vers, de maximă concentrare,  şi exemplele nu sunt singulare) – apare, iarăşi, tema împletirii luminii – viaţa cu întunericul – moarte. Termeni nenumiţi dar care răscolesc prin subînţelesuri şi prin înţelesurile care se împletesc dincolo de text, în adâncurile lui. Ca nişte emoţii reci, pe care poetul, însă, deşi nu le numeşte, le stăpâneşte prin concentrarea la maxim a trăirilor într-un număr redus de cuvinte. Construiesc, aceste poeme într-un vers, tablouri care aproape ţipă: parcă avem imaginea unui uriaş, solitar Guliver, care încearcă să încapă în strânsoarea unor morminte prea strâmte, pe nemăsura lui.

Lumescul şi natura au urmele trăirii poetului, impregnate de stările de care acesta e condus. „De vifor de clipe răpus” („Elegie”), „E toamnă (…) şi crengi se frâng de-a roadelor povară” („Rod Vll”), „(…) corbi grei ce din leşuri, în negre ospeţe tot rup” („Văzut-am…”) – şi exemplele ar putea continua – sunt imagini-tablouri de absolută consistenţă plastică. Registrul numelui (substantive, adjective) este din belşug solicitat, autorul selectând termeni – precum pictorul pasta – care să-i redea cât mai fidel starea. Ca o răsucire de arcuş corectă, care să scoată exact sunetul potrivit, pliat pe gama sufletului, pe trăirea lui.

Iubirea, care ar trebui să fie linişte şi lumină, împlinire şi revigorare, e plămadă de răsuciri, de nemăsuri, de lacrimă: – „Dragostea nu te întreabă când vine” – („Către corinteni…”), „Şi inima ta-mi bate în jumăta’ de piept” („Iubire”), „Neatinsă nici de gând, / te sărut prin vis plângând (…)” („Cântec II”).

Totul stă sub semnul Visului. Un Vis care poate fi şi zăbavă, şi mormânt, şi lacrimă, şi acoperiş, şi cântec, şi răzvrătire, şi alunecare, şi şoaptă, şi răcoare…

Andrei Patraş – deşi necantonat într-o formulă de poem anume – e previzibil. Ca stare. Ca sumă de stări. Suntem absolut convinşi că, în volumele viitoare, chiar dacă vor apărea… lumina şi iubirea (!), ele vor avea aceleaşi reverberaţii dureros-pătimaşe, răsfrângeri şi frângeri şi arcuiri peste fire, că-l vom citi pe poet prin tablourile pe care le înşiră în faţa ochilor cititorului, născute direct din pasta grea de trăiri a suflet-gândului.

Cristina  Scarlat