Amintirile nu dor

Nimeni nu m-a întrebat vreodată cum m-am îndrăgostit prima oară, care a fost prima mea dragoste. Şi poate că e mai bine aşa. O întrebare ca asta m-ar pune într-o încurcătură destul de mare: nu ştiu cum se întâmplă la alţii, dar la mine prima dragoste s-a transformat repede într-o mare iubire. Sunt un pic stingherită de cele câteva vorbe pe care am apucat să le scriu şi mi se pare că am spus deja prea mult. Că aş putea umbri legătura puternică ce s-a născut între mine şi bărbatul meu. Mi-aduc aminte de vorbele unui prieten bun care îmi spunea că rugăciunea, dragostea şi poezia trebuie să rămână nişte lucruri de taină ale fiecăruia dintre noi, că fiecare vorbă spusă altora nu face decât să risipească legătura aceea tainică dintre doi oameni care au fost dăruiţi de Dumnezeu cu dragoste şi iubire.

Multă vreme m-au urmărit vorbele acestea şi mărturisesc că şi acum mi-e greu să vorbesc despre aceste lucruri fără să am teama că le ştirbesc. Şi totuşi, dragostea adevărată te învaţă că trebuie să fii generos şi atunci nu poţi să nu te gândeşti că, poate, ceea ce povesteşti ar putea fi de folos cuiva mai puţin norocos decât tine.

Ameţeala dintâi

Aş vrea să povestesc mai întâi despre timpul potrivit şi despre puterea dragostei adevărate, care mi-au fost dezvăluite într-o noapte de august. Sunt şi acum convinsă că pentru toate este un timp, un moment anume, pe care nu trebuie nici să le întârzii dacă vrei să nu le pierzi. Ca să vorbeşti despre prima îndrăgostire, îţi trebuie însă multă răbdare şi multă înţelegere pentru cel care ai fost la vremea întâmplărilor. În cazul meu, vremea aceea înseamnă acum câteva zeci de ani. Până a exista un el care să întruchipeze toată zăpăceala ce m-a cuprins într-o primăvară, până când această zăpăceală să se contureze într-un chip omenesc, s-a întâmplat că m-am îndrăgostit oarecum fără obiect, căci nu m-am îndrăgostit de cineva anume, ci aşa, la modul acela nelămurit. Simţeam că sunt pregătită pentru ceva ce încă nu trăisem şi nici nu prea ştiam în ce fel trebuie trăit.

Adică, vreau să vă spun că m-am îndrăgostit de ceva fără nume şi fără chip, ceva pe care l-am numit, mai târziu… dragoste. Greu de scris despre starea aceasta atât de minunată şi bulversantă în acelaşi timp şi cred că vă amintiţi cât de greu a fost de trăit vârsta aceea plină de nelămuriri şi de nemulţumiri legate de tot ce te înconjura, de faptul că ai crescut în salturi, că mâinile şi picioarele ţi se păreau dintr-o dată prea lungi, urechile prea mari, vocea piţigăiată, obrazul încercat de erupţii enervante… Cum să povesteşti cu uşurinţă despre ceea ce nici acum nu ştii prea bine ce-a fost? Realitate sau părere? Cum să numeşti ceea ce-ţi scapă printre degete ca un abur molatec şi, totuşi, a fost atât de intens încât te-a tulburat peste măsură? Şi ce eveniment a fost acela! Dorit şi visat, analizat şi tocat mărunt apoi, zile în şir. Şi ce fiori te-au năpădit din cap până în picioare! Şi ce emoţie ţi s-a oprit în gât, gata-gata să te înece! Şi cum s-a risipit apoi teama ca şi cum ar fi fost o bucată de gheaţă ce s-a topit doar la flacăra unui chibrit! Şi cum a crescut ea într-o bucurie pe care ai botezat-o instinctiv, fără să greşeşti, pentru totdeauna, dragoste!

Nunta licuricilor

E foarte posibil ca aceste mărturisiri să stârnească zâmbetul şi ironia generaţiei tinere de astăzi, care trăieşte după reguli diferite, care trece uşor peste barierele pe care noi, cei trecuţi de jumătatea vieţii, le depăşeam cu emoţie teribilă, crescândă, de la o zi la alta. Nu săream etapele. Tensiunea fiecărei zile creştea, se acumula în ritmul potrivit, aveam unul cu altul parcă mai multă răbdare decât tinerii de acum. Şi mai multă responsabilitate a gesturilor şi a vorbelor. Comunicarea este mult mai rapidă astăzi decât înainte şi parcă toate se grăbesc spre un deznodământ. Înainte, trecea o săptămână până când poştaşul îţi aducea răspuns la o scrisoare. Şi mai înainte de asta, împleteai cosiţa albă, până când îţi vedeai iubitul întorcându-se din război. Astăzi, pericolul cel mare este al trăirii superficiale, neasumate total, care vine tocmai din graba cu care se petrec toate. Totul merge spre o simplificare şi o sărăcire a relaţiilor dintre oameni.

Vă spuneam mai înainte că prima mea poveste de dragoste stă mereu sub semnul magic al unei nopţi de august, în care, mergând pe jos spre un sat din vârful muntelui, am întâlnit o nuntă, o nuntă ciudată şi misterioasă, o nuntă a licuricilor. Dealuri întregi erau pline cu sute şi mii de luminiţe care pâlpâiau în noaptea caldă de vară, chemându-se unele pe altele prin cine ştie ce semne stranii. Ghicindu-se şi alegându-se ca-ntr-un dans pentru iniţiaţi, după legi misterioase. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Dealurile parcă luaseră foc şi ne-am oprit, eu şi cel care avea să devină bărbatul meu, muţi de uimire, ţinându-ne de mână sub cerul în care alte lumini le răspundeau celor de jos, coborând ca un val peste noi.

Aşa a început prima mea dragoste. Şi faptul că ea a fost fericită mă face să pot spune acuma, fără teamă de ridicol, că nunta licuricilor la care eram spectatori a izvorât şi s-a născut din bucuria noastră. Din fericirea că ne-am întâlnit, că ne-am cunoscut şi că trăim în acelaşi timp, că avem gânduri asemănătoare, că putem visa aceleaşi lucruri. Că sentimentul pe care îl trăiam era atât de puternic încât întreaga natură a fost cuprinsă de o frenezie fără seamăn. Că dragostea noastră era atât de puternică încât era în stare să mute şi munţii din loc.

Învinşi şi învingători

Vă mărturisesc că urmăresc pagina Il Paradiso cu mare interes încă de la apariţia ei şi că am rămas impresionată de multe dintre articolele publicate. De multe ori, am avut de învăţat din mărturisirile celor care scriau. Fiecare poveste a lor mi-a dat şi mie de gândit. M-am pus adesea în locul celui care scria, gândindu-mă cum aş fi reacţionat într-o situaţie similară. Şi astfel, aceste poveşti m-au ajutat să mă cunosc mai bine pe mine însămi şi să aleg rezolvarea potrivită în anumite întâmplări din viaţa mea.

Într-unul dintre numerele trecute ale ziarului aţi publicat un articol despre răzbunare. Vă pot spune că acest articol m-a pus pe gânduri mai mult decât altele, pentru că, oarecum, am o cu totul altă părere despre relaţia de dragoste dintre doi oameni. Am citit de multe ori că dragostea este egoistă, dar eu cred că dragostea adevărată n-are cum să fie egoistă, că împlinirea celui de lângă tine îţi poate aduce întotdeauna mulţumirea. Eu cred că fără generozitate maximă nu există împlinire, că nu poate exista înşelătorie şi trădare acolo unde doi oameni ard la fel, pentru acelaşi gând. Sigur că nimeni nu este perfect, de aceea e nevoie de toleranţă; vremurile pe care le trăim nu sunt uşoare, de aceea e nevoie de răbdare. În caruselul dragostei, drumul este circular şi nu avem cum să nu trecem toţi, pe rând, prin toate situaţiile posibile. Putem fi, deopotrivă, învinşi şi învingători. De aceea, e nevoie de înţelepciune şi grija permanentă pentru cel de lângă noi. Dragostea adevărată nu este o competiţie între un bărbat şi o femeie, este, în schimb, la urma urmei, o bătălie între ei şi lumea în care trăiesc. Revenind, vă pot spune doar că Dumnezeu mi-a dăruit bucuria unei prime iubiri libere, neţărmurită şi nepăsătoare faţă de cele lumeşti. Că tot El i-a dat o altă dimensiune, mai grea, dar mult mai profundă, atunci când a crezut că e timpul să îl ia prea devreme de lângă mine pe omul cel drag. Acum, la mulţi ani de atunci, nu vreau să vă mai spun altceva decât că despre o mare iubire nu se poate vorbi decât… tăcând. Iar amintirile unei asemenea mari iubiri, dacă ai avut norocul s-o trăieşti, luminează peste ani ca licuricii aceia de demult, adunaţi cu mare grijă în căuşul palmelor, lumini însufleţite, cu
care am fost eu încununată atunci, în noaptea aceea magică, ca o regină.

Anonim

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău