Amintiri…Amintiri…

REGRETE // Aş fi vrut să-i spun că încă aş mai dori să fim împreună, însă pentru el relaţia noastră e un capitol încheiat

Îmi dau seama cu fiecare zi care se scurge că viaţa trece aiurea pe lângă mine.Timpul zboară, totul e trecător, nimic nu rămâne, în afară de nişte amintiri frumoase sau urâte. Chiar azi mi-am amintit clipele de iubire, mi-am amintit tot ce a fost. De un timp, mă gândesc la unul dintre oamenii care au ţinut la mine, nu ştiu de ce fac asta, se întâmplă pur şi simplu.

Poate totul a fost prea frumos, până într-o zi, poate a fost singurul om pe care l-am iubit cu adevărat, poate că ne asemănăm prea mult şi ne înţelegeam bine, poate a fost singurul om care nu m-a minţit. Trebuie să recunosc faptul că nu am realizat în acel moment cât de mult îl iubesc şi că îmi va fi greu să îmi continuu drumul fără el. Îmi dădeam seama că nu va fi uşor, dar credeam că timpul mă va ajuta să uit, aşa cum am uitat multe pe parcursul vieţii mele.

M-am înşelat, pe el nu am reuşit să-l uit nici după ani de zile, n-am reuşit să o fac chiar dacă am încercat de nenumărate ori să trăiesc cu iluzia că nu s-a întâmplat nimic, că vor mai exista şi alte clipe de fericire, alte clipe de înţelegere, alte clipe de bucurie; din păcate, n-au mai existat astfel de clipe.

M-am străduit să uit, nu am reuşit. Sunt şi acum zile în care aş vrea să-l întâlnesc, măcar din întâmplare. Clipele acelea dăinuie în mine şi au trecut atât de repede cum nu mă aşteptam să treacă. Uneori, cu puterea minţii, parcă îl revăd, parcă se întoarce din nou la mine. Însă realitatea este alta: el nu s-a mai întors. Ştiam că nu va mai veni, nu doream decât să fie încă o clipă lângă mine. Aş fi vrut să-i spun că, după atâţia ani, încă aş mai dori să fim împreună. Ştiu răspunsul lui, este unul singur: e un capitol încheiat pe care nu mai vrea să-l redeschidă.

Într-adevăr, ce a fost a fost şi amintirile trebuie lăsate în urmă, nu are sens să întorci capul înapoi, spre trecut. Nu cred însă că voi reuşi vreodată să nu mă mai întorc cu gândul la el, la ce am avut împreună. Am fost fericită câteva luni, o fericire-parţială, din păcate, însă o fericire pe care nimeni altcineva n-a reuşit să mi-o ofere. A înţeles la un moment dat, pentru că am vrut ca el să înteleagă, că încă îl mai aştept, că vreau să ne fie din nou bine, că nu aş mai vrea să ne despartă nimic.

Nu avea de ce să mai continue, ţin minte şi acum ce mi-a spus: ,,Nu vreau să mai sufăr încă o dată!” Şi eu am suferit, poate mai mult decât el, nu cred că m-a iubit aşa cum l-am iubit eu. Nu pot să cred că i-a fost dor de mine aşa cum mi-a fost mie dor de el, nu pot să mai cred nici măcar faptul că am avut aceleaşi sentimente unul faţă de celălalt.

Viaţa a mers înainte, fiecare pe drumul lui, aşa cum am putut, mai uşor sau mai greu. Mi-am spus de nenumărate ori că au trecut ani şi că a uitat cu desăvârşire că am existat vreodată în viaţa lui. Dragostea mea, iubirea mea, totul a avut un sens la un moment dat. Nu mai pot iubi, nu mai pot fi bună, nu mai pot gândi cum gândeam atunci, nu mai pot spera că totul va fi bine, nu mai am puterea asta, nu mai pot crede că îmi va oferi ceva bun, nu mai pot sta închisă între patru pereţi, nu mai pot să mă amăgesc cu o dragoste care, de fapt, nu există.

M-am săturat de toată porcăria asta de viaţă, de lupta asta zadarnică, de vise, de iluzii, de speranţe care se năruie, nu mai am nevoie de amintiri care îmi fac rău, pur şi simplu, aş vrea să pot şterge totul cu buretele.
Unde este fericirea, unde este iubirea, unde este sensul vieţii?

Daniela din Chişinău

The following two tabs change content below.