Amintiri de neşters

Necunoscutul i-a înmânat o scrisoare de la tata, în care erau 300 de ruble cu mesajul: „Marie, ai grijă de copii”

„Au vrut să ne nimicească. Nu eram bogaţi. Munceam şi noi pământurile. Am reuşit să venim acasă, după moartea lui Stalin”, deapănă firul amintirilor de acum şapte decenii, Grigore Caraman, în vârstă de 85 de ani, din Grătieşti, Chişinău. Au supravieţuit cu gândul la casa din care au fost smulşi şi la pâinea caldă a mamei, după mărturiile bătrânului.

Victoria POPA

Intrând în curtea casei sale, îl zărim la fereastră. Priveşte cum curge apa din streaşina casei făcute de mâinile sale muncitoare. Ne face un semn cu mâna ca să intrăm. Spune că în viaţa lui a citit mult, deşi a avut un trai greu. „Aţi întârziat cu ziarul. Acum nu mai văd ca să pot citi. La vârsta mea…”, ne zice scoţând două taburete de sub măsuţa mică şi ne îndeamnă să luăm loc.

„Pe 12 iunie 1941 a plouat, iar pe 13 iunie tata şi cu mama au plecat la târg să mai vândă ce aveau de vândut, că aşa se practica pe vremuri”, Grigore Caraman începe a-şi aminti povestea deportării familiei sale.

Lacrimile mamei

Erau patru copii la părinţi, două fete şi doi băieţi, în vârstă de trei şi cinci ani, respectiv, opt şi 14 ani. „Pentru că eram cel mai mare, făceam tot ce-mi spuneau părinţii. De dimineaţă, am hrănit animalele. Aveam multe orătănii, pământ. Trebuia să merg la cotă să răresc roşiile semănate de mama. Mergând prin centrul satului, am văzut lume adunată. Se vorbea că au fost ridicate familiile Frunză, Braghiş. Nici n-am acordat atenţie celor spuse. Nu ştiam şi nu-mi dădeam seama despre ce era vorba”, mărturiseşte bătrânul cu ochii aţintiţi spre fereastra ce dă în curte.

Îşi aduce aminte orice detaliu din acea  zi. „Parcă simţeam că se va întâmpla ceva. Am rărit răsadul şi, pe la amiază, mă întorceam acasă. De-acum lume îngrămădită era şi în mahalaua noastră. După ce am întrebat ce se întâmplă, am aflat că-i ridică pe vecinii noştri, iar cineva din mulţime îmi strigă: „Du-te acasă că şi pe voi au să vă ridice!”, îmi răsună şi acum în urechi vorbele acestea”.

Aflăm de la octogenar că dăduseră buzna în curte şi îl căutau pe tata. „Mergeau ca vântul prin toate şoproanele din jurul casei. Au intrat şi-n beci. Stăteam împietrit în curte, iar surorile mai mici au început a plânge. Am încercat să le liniştesc, nu-mi reuşea, căci unul dintre cei trei m-a întrebat pe un ton ridicat unde-s părinţii. I-au găsit la târg. Când tata a vrut să deshame caii, i-au spus că o să-i deshame alţii. Au făcut percheziţie”, povesteşte bărbatul.

Au avut dreptul de a lua cu ei câte ceva pentru fiecare. După o oră, au ieşit din casă cu ce au reuşit să ia. Ştia doar că îi vor duce în Siberia, iar acolo este foarte frig. „Mama plângea încet, pentru că se temea că ei erau cu arma pe spate.”

Mesajul tatei şi cele 300 de ruble

Familia Caraman a avut aceeaşi soartă ca şi miile de moldoveni deportaţi în ziua de 13 iunie 1941. Urcaţi în vagoane pentru vite, mame cu copii, aproximativ câte 65 de oameni, erau duşi departe de casă. „Tata a dispărut fără ca să observăm. De atunci până în septembrie 1945, nu l-am mai văzut”, şterge o lacrimă care-i ajunge pe obrajii ridaţi de vremuri, Grigore Caraman.

Este de părerea că nevoia îi uneşte pe oameni, dar şi-i sensibilizează la maximum. „La prima staţie un bărbat a strigat numele mamei – Maria Caraman la fereastra de la vagon. M-am apropiat la îndemnul mamei”, povesteşte fostul deportat. Necunoscutul i-a înmânat o scrisoare, în care erau 300 de ruble cu mesajul: „Marie, ai grijă de copii”. „Ce suflet de om era acela? Scrisoarea era de la tata, care era în alt vagon”.

Îşi aminteşte că în fiecare dimineaţă din cele douăzeci de zile petrecute în vagon li se aduceau şase căldări cu apă pentru o zi şi nişte tălăbură pentru tot vagonul. Mulţi nu au ajuns până în Kazahstan. Mureau pe drum.

„Am avut noroc că ne-au întors casa”

Ajunşi acolo, erau numiţi faţă de băştinaşi „duşmani ai poporului”. „Kazahii se uitau la noi miraţi. Eram prost îmbrăcaţi, desculţi şi speriaţi de situaţia în care eram. Mama încerca să ne cuprindă pe toţi ca să nu ne fie frică. Era o femeie puternică. Repartizaţi câte 10-12 într-o baracă, am început a lucra din zori şi până-n noapte în sovhoz”, rememorează Grigore Caraman, care era cel mai mare din copii şi îl înlocuise pe capul familiei.

După ani grei de muncă istovitoare, timp în care murise una din surori, după moartea lui Stalin, familia Caraman, deşi neîntregită, s-a întors acasă. „Am avut noroc că ne-au întors casa după vreo jumătate de an de zile, pentru că se eliberase după ce a fost folosită ca depozit. Eram şi noi bucuroşi că ne-au dat-o şi n-am mai cerut şi nu cerem nimic, că aşa e firea noastră, a moldoveanului”, oftează octogenarul.

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, are loc primul val de deportări sovietice din RSSM şi Bucovina de nord.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul, 26.173 de persoane – deportate. Familii întregi, inclusiv femeile şi copiii nou-născuţi, au fost ridicate de la casele lor şi încărcate în marfare, între 70 şi 100 de persoane într-un vagon, pentru un drum care a durat peste trei săptămâni.

 

The following two tabs change content below.
Victoria Popa

Victoria Popa