Amintiri..// Copiii despre tatăl lor. Şapte ani fără Vasile Vasilache

11717489_734445023344370_8002122253163909310_o

Iulie 2015, în vacanţă la Gdansk, Polonia. (de la dreapta la stânga) Lidia Vasilache-Bobână, alături de soţul său, Gheorghe Bobână, ginerele Marek Szajczyk, fiica Dumitriţa, nora Dina şi cei cinci nepoţi

N-a fost prea mare diferența de vârstă între mine și părinții mei. Mama s-a căsătorit la 15 ani, iar tata nu avea nici 18 împliniți. Abia în iulie avea să-i aibă. Rămăsese orfan de părinți și cu trei frați mai mici, ultimul de doar cinci ani. O rudă mai în vârstă, mătușa Mărioara, sora bunelului meu Ion (pe linie paternă) l-a îndemnat să se însoare. Dânsa i-a și găsit nevasta, deși se cunoșteau bine mama și cu tata de mici. Părinții lor fiind și prieteni, și cumetri.

Zic, s-au luat în 7 martie 1945 doi copii, cu alți trei mai mici și cu o bătrână de 101 ani, străbunica tatălui meu, Zenobia. Mai aveau două slugi la casă, unul avea grijă de vitele din gospodărie, iar o țigancă îi dădăcea pe cei mici. Mi-a fost și mie dădacă neoficial, pentru că odată cu venirea rușilor în sat și schimbarea puterii, ea se angajase dereticătoare la școala din sat, dar venea zilnic pe la noi din obișnuință și s-o mai ajute pe mama în gospodărie. Exact la doi ani după căsătoria părinților, hop că apar și eu pe lume! Eveniment pentru toți copiii familiei în frunte cu părinții mei, copii și ei încă la minte. Tata, supărat că-i născuse mama fată, a fugit de acasă la o iubită de-a lui și n-a mai dat pe-acasă vreo două săptămâni. Copil la minte, ce vă spun eu!

La întoarcere, i-a zis mamei: ori o cheamă Lida, ori te las! Așa-i zicea fetei care-i plăcea atunci… Bunică-mea Vasiluța, care avea grijă de gospodărie și de mama atunci, fiind dânsa după spital, mi-a făcut certificatul de naștere la sovietul sătesc și firește că de acolo vine și încurcătura în actele mele de stare civilă. Până astăzi figurez cu două zile de naștere – 18 martie, ziua când m-am născut, și cea de 29 martie, ziua în care am fost trecută în actele stării civile. Bunica a socotit că e cea mai potrivită zi de naștere pentru mine, pentru că tocmai în ziua aceea se sărbătorea mucenița sf. Lidia, conform calendarului bisericesc.

Tata lucra atunci învățător la școala din sat și, paralel, făcea studii la Institutul Învăţătoresc de la Bălți, mai târziu a intrat și la Institutul Pedagogic „I. Creangă”. Acasă îl vedeam destul de rar, intra dintr-o sesiune în alta, era ocupat la școală. Pentru că avea familie mare, se mai angajase și în satul vecin: preda acolo franceza și matematica. Fiind primul lor copil, firește că nu-și dădeau ghes care mai de care să se ocupe de educația mea: părinții și moșii mei. La trei ani, poate patru să fi avut, mă învăţau să scriu cu creta pe o tablă mică, să citesc dintr-un abecedar rămas în familie de pe când făceau carte buneii mei și părinții. Încă nu învățam la școală, dar tata îmi aducea deja de la bibliotecă cărțulii pentru copii.

Țin minte că, atunci când mi-au citit prima dată povestea „Capra cu trei iezi”, plângeam în hohote de jelea ieduților mâncați de lup. Plângem eu și lăcrimau părinții de scârbă că m-au făcut să sufăr atât de mult. Zic, eram atât de apropiați că niciodată n-am simțit între mine și dânșii o prea mare diferență de vârstă. Glumeam mai târziu că am ieșit la pensie cam odată. Pe la cinci ani, când mă trezeam dimineața și nu-l găseam pe tata acasă, o întrebam pe mama la care școală s-a dus. Și nici nu observa dânsa când ieșeam din ogradă și porneam să-l caut. Dacă era în satul vecin, o luam la vale pe lângă casa lui Bujor și mai departe prin livada colhozului și, tot pe cărare, până ieșeam la școala cea roșie, era de cărămidă și așa-i ziceau, mai ales că mai aveau o instituție în alt colț de sat.

Vasilache_001a

Vasile Vasilache (la dreapta), alături de un prieten

 

Tata, dacă se uita pe geam și mă vedea pe stadion, trimitea vreo femeie sau vreun elev să mă ducă acasă. Vă dați seama cum arătam, dacă ieșeam din casă în ce m-am trezit dimineața din somn. Mă închidea mama în casă, mă flocăia, dar năravul a rămas același până m-am dus eu la școală ca elevă deja. Într-o primăvară, în drum spre școala cea roșie, am intrat în livadă și era toată în floare. M-a copleșit frumusețea aceea, m-am așezat pe un trunchi și am început să plâng de nu mă puteam opri. Așa m-a găsit moș Gheorghe Tofan, fratele bunelului meu, care mă tot întreba ce s-a întâmplat și nu aveam cuvinte să-i spun ce simt.

Tata a fost cel care mi-a pus cartea în mână și de atunci nu am plăcere mai mare decât cititul. E ca o boală. La început îmi făcea liste cu cărțile pe care trebuia să le citesc – erau clasici, scriitori consacrați, apoi moderni, literatură de opinii, cei care au generat curente și genuri. Și acum citesc orice-mi pare curios și bine de știut. Ultimii ani însă tot mai puțin, din cauza văzului slab.

Deși locuiesc în Chișinău din 1957, am rămas fata de la țară, mă cred o țărăncuță și astăzi prin felul meu de a vorbi, de a gândi și chiar de a proceda, sunt o moralistă convinsă. Și cele mai frumoase amintiri le am de acolo, de la Unțești, pentru că au fost luminoase, trăite sincer. Într-o vară, mama ne așternea afară pe prispă, sau cerdac, cum i se mai spunea pe la noi. Era cald și mare zăpușeală în casă. Țin minte că, într-o dimineață, m-am trezit și atât de tare m-am speriat că nu aveam glas să țip, pe plapuma noastră era încolătăcit un șarpe. Se încălzea la soare. Mi-era frică să mă mișc, să nu-mi trezesc frații și să nu ne muște cumva. Mai târziu a ieșit mama din casă și, cum a văzut dihania ceea, l-a luat cu un harag de pe noi și l-a aruncat în ogradă.

Mai târziu tata a descoperit un cuib de șerpi sub prispa casei, dar nu i-a omorât. Spuneau vecinii că-i semn rău să-i distrugi, că șerpii ceia sunt duhul casei și trebuie ocrotiți. Mai apoi de multe ori îi vedeam pe sub brațele de vreascuri de pe beciul casei. Niciodată nu ne-au mușcat și nu se fereau de noi. În vara ceea s-a născut și frate-meu Victor. L-a adus tata de la spital învelit într-o pelincă și, cum ședeam eu și Valeriu, celălalt frate al meu, pe un așternut pe beciul casei, a desfăcut pelinca ceea și ne-a arătat noul membru al familiei noastre. Eram mici și curioși – îl luam de mână sau picior și aman ne distram când îl vedeam ce mutre face. Pentru că ne-am născut unul după altul, am fost foarte apropiați frații între noi și nedespărțiți la bune și la rele…

Tata a ținut la noi, dar de educația noastră avea grijă mai mult mama. Era casnică și toată gospodăria era pe capul ei. Și apoi pe tata îl vedeam mai rar, mereu la sesiuni, în deplasări, pe la iubite. Că asta a fost slăbiciunea cea mare a lui – muierile de toate naționalitățile și cât de multe le putea avea pe moment. Și cât mai tinere, firește… Acesta era și motivul de ceartă al părinților și suferința mamei cât timp au fost împreună. Aveam vreo șase ani când la școala de la Unțești venise o învățătoare nouă, o rusoaică de prin Belorusia, ajunsese pe la noi conform repartizării. Și taică-meu a pus mâna pe dânsa și în scurt timp a rămas însărcinată.

Satul urmărea la ce-o să iasă treaba asta – o leapădă pe mama și o ia pe rusoaică sau pleacă aceea din sat? Tata trăia la două case. Iată că naște Alexandra o fetiță și se întâlnește cu mama pe drum. Mama se apropie și-i zice: arată-mi copilul să văd cu cine seamănă. Alexandra i-l pune în brațe și fuge. Aduce mama fetița acasă, dar ce să facă cu un prunc? La amiază tata vine la masă, mama îi pune copilul în brațe și-l trimite să-l ducă mâne-sa. Peste un timp, Alexandra a dispărut din sat și am auzit, mare fiind deja, tot de la mama, că acea soră a mea n-a avut zile. Dar mai am două în viață, care poartă alte nume și nu ne ținem de neamuri. Deși tata știa de dânsele și mă îndemna să le caut și să mă împrietenesc cu ele. Am încercat, dar n-au vrut fetele. Mamele lor s-au căsătorit reușit și au avut noroc de tați care le-au dat numele lor.

Lidia Vasilache-Bobână

The following two tabs change content below.