„Am resimţit comunismul ca pe o limbă care îmi lingea ceafa”

Interviu cu Doina Ruşti, autoarea romanului „Fantoma din moară”, care a câştigat Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România

– Stimată dnă Doina Ruşti, cât de important e Premiul Uniunii Scriitorilor pentru proză, pe anul 2009, acordat romanului dvs. „Fantoma din moară”?

E foarte important. Astfel, după ce l-am primit, m-a sunat un editor din Italia şi a cumpărat acest roman – e în curs de definitivare traducerea lui în italiană. Premiul e şi o recompensă pentru o carte care a aşteptat foarte mult să vadă lumina tiparului. De pe la sfârşitul dictaturii şi începutul anilor ’90 am aşteptat să-l public, l-am tot scris, l-am scris, a trecut prin mai multe episoade, aşa că e o bucurie pentru destinul acestei cărţi că a fost recompensată cu un premiu atât de prestigios.

– Scriind „Fantoma din moară”, aţi ţinut cont de o posibilă cenzură?

În timpul dictaturii ceauşiste nu am realizat pe deplin ce se întâmpla atunci. Pe de altă parte, s-a schimbat şi viziunea mea de-a lungul anilor. Romanul e o meditaţie a mea asupra experienţei comuniste. Am apucat anii cei mai grei ai comunismului, într-o inconştienţă totală. Pe fondul a numeroase întâmplări care de fapt treceau pe lângă mine, am receptat perioada aceea ca pe una normală. Dar se întâmplau lucruri anormale, tragice pentru mine. Tatăl meu a fost ucis cu bestialitate, pe când aveam vârsta de 11 ani, în împrejurări greu de explicat şi neelucidate încă, pe acest fond am avut o problemă cu autoritatea.

– Ce ştiaţi de fapt despre comunism în perioada dictaturii?

Având o atitudine revoltată şi nonconformistă, am avut o serie de conflicte cu autorităţile comuniste, fără să realizez faptul că mă enerva sau mă opresa sistemul ca atare. Deci biografia mea era deja predispusă pentru un conflict. Apăsarea venită din toate programele comunismului, toate tâmpeniile la care eram supuşi, toate restricţiile au fost resimţite de mine într-un mod pe care în „Fantoma din moară” îl descriu ca pe o limbă care îmi lingea ceafa – asta e metafora pe care am folosit-o. Exista mereu o fantomă nevăzută, un ochi vigilent şi agresiv îndreptat asupra noastră şi de aici nevoia de a mă descătuşa prin „Fantoma din moară”. Prin roman am vrut să atrag atenţia că nimeni nu se poate întoarce acolo ca să facă justiţie cu adevărat, nimeni nu mai poate să selecteze acum cine a fost rău şi cine a fost bun, de vreme ce toţi am luat parte la societatea aceea opresivă.

– Era obligatoriu ca unul dintre personajele romanului să fie securist?

Aş vrea să le spun celor care nu au apucat comunismul că toată durerea pe care am strâns-o atunci s-a risipit la sfârşitul dictaturii. Pe măsură ce scriam, mi-am dat seama că nimeni nu era mai puţin responsabil decât mine de ceea ce se întâmplase. Într-o societate de tip totalitarist, distincţia dintre alb şi negru nu poate fi făcută la douăzeci de ani distanţă de oameni care nu au avut acces la viziunea de ansamblu. În roman scriu despre sensurile delaţiunii despre oameni nevoiţi să toarne la securitate, dar şi despre securistul care e atât de convins că face binele încât distruge un sat, fără să-şi dea seama că satul respectiv va muri după aceea.

– Aţi întâlnit vreodată un securist în carne şi oase?

În viaţa mea din comunism nu am întâlnit niciodată un securist. Dar am avut tot timpul sentimentul că el există. Am şi numit romanul „Fantoma din moară”, pentru că toată lumea vorbea despre securişti, dar eu nu i-am văzut aievea. Mi se spunea că ei sunt îmbrăcaţi în costume negre, pe unii îi bănuiam că trag cu urechea şi că ar putea fi securişti, dar nu eram sigură de asta. Nu am fost chemată la interogatorii, eram un om cu totul neînsemnat şi mai cu seamă am prins sfârşitul dictaturii, când era un haos total. De exemplu, într-o dimineaţă am ieşit din blocul unde locuiam, la Tulcea, acolo mă aştepta un domn în costum negru, care putea sugera existenţa unui securist, şi el mi-a spus: „ştiţi, doamnă – nu mi-a zis tovarăşă, dar doamnă, – ştiţi, doamnă, eu sunt vecinul dumneavoastră de dedesubt şi aş vrea să vă rog să nu mai ascultaţi Europa Liberă cu radioul pe calorifer, fiindcă se aude până la noi”. I-am răspuns „da, sigur”, dar am continuat să pun radioul pe calorifer, pentru că altfel nu puteam prinde Europa Liberă. Din familia mea au fost închişi prin puşcăriile comuniste, dar nu ştiam aproape nimic despre asta, deoarece bunica îmi zicea mereu: „Taci din gură, că acuma ne închide! Eşti nebună, ştii ce-am păţit noi în anul nu ştiu care…”.

– Până la urmă aţi aflat din ce motive au fost închişii unii membri ai familiei dvs.?

Fac parte dintr-o familie de dascăli de ţară, din generaţie în generaţie – inspectori, revizori, învăţători de ţară. Pe vremea lui Spiru Haret (1851-1912), un străbunic de-al meu a luat parte la reforma învăţământului, deci, am o tradiţie de dăscălime, în sensul acela vechi. În primii ani ai comunismului, pe bunică-mea au ridicat-o de la şcoală pentru că citise în clasă „Noi vrem pământ” de George Coşbuc. Au ţinut-o trei zile la Siguranţă, a fost intimidată şi s-a întors acasă într-un asemenea hal încât şi după mulţi ani îi era frică. Eu am fost cumva ciudată, recalcitrantă în liceu, învăţătorii ne cereau să fim optimişti, iar eu vroiam să scriu un eseu despre pesimism şi mă enervam că nu mi se dădea voie. Mai târziu ne temeam să nu avem probleme din cauza că sora mea mai mare îşi făcea actele pentru a pleca peste hotare, dar era sfârşitul dictaturii şi nu am păţit nimic.

– Cum credeţi, generaţia tânără de acum a scăpat cu totul de comunism?

Urmările comunismului vor fi încă cel puţin patru generaţii de-acum încolo apăsătoare şi distructive şi formative în acelaşi timp. Învăţământul românesc a fost pus pe picioare de Spiru Haret, eu l-am prins într-o formă bună, la sfârşitul anilor optzeci, dar ştiam din istorie că în anii cincizeci fuseseră daţi afară marii profesori şi veniseră nişte tractorişti care-şi făcuseră repede o şcoliţă. Eu i-am prins pe acei tractorişti şi pe urmaşii lor. Am avut în şcoală profesori de aceştia, de care nu vreau să-mi aduc aminte, erau jenant de stupizi şi n-aveau nicio legătură cu lumea ştiinţei, a culturii. În facultate, tot din cauza unor astfel de cadre didactice, nu mă duceam deloc la cursuri, mă duceam doar la seminarii. Stăteam numai în bibliotecă. Dacă întrebi pe fiecare optzecist, îţi va spune că a stat în bibliotecă, adică noi am fost nişte autodidacţi. La cursuri se duceau numai dobitocii. Eu prinsesem la sfârşitul dictaturii consecinţele anilor stalinişti, aşadar, şi generaţiile care vor veni după noi vor prinde consecinţele proceselor de la începutul anilor optzeci, când învăţământul era condus de o nouă generaţie de activişti – trebuie timp ca ei să se absoarbă. Or, de la învăţământ porneşte totul.

– Cum comentaţi experimentele, perturbările din învăţământul românesc de după 2000?

Învăţământul românesc este distrus, e într-o fază cumplită. În momentul de faţă, în general, societatea se află în faliment. E societatea pe care am moştenit-o de la comunişti. Învăţământul e întotdeauna în avangardă, el e talpa, de aici pornesc toate. Dacă ne gândim numai la miniştrii învăţământului pe care i-am avut, toţi au fost din garda activiştilor de partid. Astfel, unele partide propuneau anumite schimbări, alte partide susţineau alte schimbări şi s-a produs un haos total în învăţământul nostru, politizat intens. Avem acum o generaţie de tineri care refuză şcoala, care sunt nemulţumiţi de ea sau care o fac pentru a avea o diplomă.

– Aţi studiat simbologia, sunteţi specialistă în acest domeniu. Care sunt simbolurile ce vă înspăimântă, vă înfricoşează?

Eu am depăşit perioada cu fricile. Gândeşte-te că am avut o copilărie traumatizantă, am trecut prin multe lucruri, aşa că m-am fortificat. Am şi o formaţie de analist – simbologia chiar asta presupune şi m-a ajutat să depăşesc temerile. Scriu despre simboluri, dar nu mă tem de ele. De exemplu, fantoma e un simbol al opresiunii necunoscute. Am mai scris cărţile „Zogru”, „Omuleţul roşu”, „Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări”, şi în toate apare tema fantomelor, a spiritelor bântuitoare.

– Ce simboluri v-au atras atenţia în Chişinău?

Am observat că aveţi în centrul capitalei mai mulţi lei, mai ales lei albi. Sunt şi câteva clădiri cu lei. Am văzut un leu şi în parc, lângă un fotograf ambulant. Cu această imagine voi pleca acasă. Leul e un simbol al mândriei, al regalităţii, e un simbol complex.

– Ce părere aveţi despre „Zilele literaturii române la Chişinău” (19-21 mai)?

Evenimentul acesta nu a avut amploarea festivalurilor obişnuite de literatură, dar a avut căldura, diversitatea de care aveam nevoie. A fost un prim contact cu oamenii de aici. Am trecut şi printr-o piaţă, nu departe de Librăria din Centru, a editurii Cartier, m-am plimbat şi am auzit o voce care le explica pieţarilor că trebuie să-şi cumpere cântare nu ştiu de unde, şi era aşa de paşnic strigătul acela, de început de lume. Aveai sentimentul că începea o nouă lume – era ceva foarte proaspăt, şi pătrunjelul pe care l-am văzut pe tarabe era foarte verde şi proaspăt.

– Ce v-a determinat să veniţi la Chişinău?

Anul trecut, revista „Viaţa românească” m-a solicitat să particip la o anchetă despre Basarabia şi mi-am dat seama că nu ştiu nimic despre Basarabia. Ceva mai târziu şi din Basarabia am primit invitaţie să particip la o anchetă şi am fost nevoită să refuz. Astfel mi-am dat seama că trebuie să ştiu mai multe despre o zonă în care încă nu am ajuns. La târgul de carte din Leipzig l-am întâlnit recent pe Vasile Ernu, basarabean şi el, un scriitor foarte cunoscut, de succes internaţional. El mi-a povestit despre acest proiect şi aproape că m-am rugat să particip la proiectul dat, pentru că trebuia să vin să văd cum e aici – să vin, să mă uit, să pipăi lucrurile, să ascult glasurile oamenilor. Mă bucur mult de această excursie, a fost edificatoare, sunt foarte mulţumită de ea. Vedeţi, nimic nu e întâmplător.

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.