Am nevoie de afecţiune

Am un prieten de aproximativ un an de zile. Ţin foarte mult la el, m-am ataşat extraordinar de mult pentru că asta e firea mea. Îi arăt că ţin la el, mă port frumos cu el, îi vorbesc frumos, nu l-aş înşela niciodată. Nu am ce să îi reproşez în afară de faptul că este foarte indiferent. Nu mă alintă niciodată, nu îmi arată niciun gest de afecţiune decât dacă încep să-i arăt prima sau îi zic să mă pupe, să mă ia în braţe.

Am discutat de multe ori pe tema asta, am avut multe certuri, l-am întrebat „oare sunt eu de vină?” sau „poate te-ai plictisit de mine?”.

El, în schimb, mi-a răspuns că acesta e felul lui de a fi, că nu poate fi altfel, că a încercat să se schimbe, dar, pur şi simplu, nu poate. I s-a întâmplat ceva în trecut care l-a schimbat, poate o iubire sau poate altceva. Mi-a zis de multe ori că nu sunt motivul pentru care se poartă aşa pentru că aşa se poartă cu toată lumea.

Mi-a zis că sunt o fată specială şi că asta e unul din principalele motive pentru care stă cu mine. Am nevoie de atenţie, de o relaţie normală, plină de afecţiune. Mi s-a luat să fiu doar eu cea care ia iniţiativă în tot şi cea care îi arată mereu că ţine la el. Am zis de multe ori că o să renunţ la el, dar nu pot deoarece ţin la el şi simt că şi el ţine la mine în ciuda indiferenţei lui. Uneori, simt că o iau razna, simt că nu mai pot, că am obosit. Încep să plâng, nu mai mănânc, mă cert cu toţi, iar el când mă vede aşa îmi zice că doar eu sunt de vină, că nu am voinţă să mă schimb, să nu mai pun atât de mult la suflet. Nu ştiu ce să mai fac. Voi ce părere aveţi?

Cristina din Chişinău