„Am lucrat în laboratorul lui Alfiorov, avem împreună invenții”

Interviu despre laureatul premiului Nobel pentru fizică, Jores Alfiorov, cu profesorii Universității Tehnice din Moldova, Viorel Trofim și Nicolae Sârbu

Viorel Trofim (stânga) și Nicolae Sârbu (dreapta)

La 1 martie curent, s-a stins din viață Jores Ivanovici Alfiorov, fizician și academician rus, laureat al Premiului Nobel pentru fizică în 2000. Jores Alfiorov a avut o contribuție considerabilă la dezvoltarea Universității Tehnice din Moldova, a avut o colaborare eficientă cu oamenii de știință din Moldova, inclusiv cu Sergiu Rădăuțanu, sprijinind formarea fizicienilor moldoveni. Profesorii Viorel Trofim și Nicolae Sârbu evocă, în cadrul acestui interviu, momente inedite despre viața și colaborarea cu omul de știință rus.

 – Se știe că Jores Alfiorov a avut o contribuție importantă la dezvoltarea Universității Tehnice din Moldova. Ce a făcut, mai exact, el pentru știința moldovenească?

Nicolae Sârbu: În fiecare an, câte o grupă de studenți de la Institutul Politehnic din Chișinău făcea stagiul de practică în laboratorul lui Alfiorov care funcționa în cadrul Institutului de Fizică și Tehnică din Sankt-Petersburg.

Eu am fost responsabil de această practică vreo 20 de ani. Alfiorov a avut o contribuție considerabilă la formarea studenților din Moldova, la un nivel foarte înalt. A fost un avantaj enorm pentru studenții moldoveni să meargă în laboratoarele mai multor savanți sovietici, precum Vavilov, Prohorov, laureat al Premiului Nobel.

Viorel Trofim: În 1968, cu repartizarea regretatului rector Sergiu Rădăuțanu, am plecat la Sankt-Petersburg ca doctorand în laboratorul lui Alfiorov. Jores mi-a stabilit drept temă de cercetare probleme de producere a redresoarelor de înaltă tensiune și a bateriilor solare de eficiență înaltă. Am făcut aceste cercetări în decursul a trei ani.

Alfiorov, la rândul său, a făcut un stagiu de jumătate de an în SUA, în laboratorul laureatului premiului Nobel, John Bardeen. Și totdeauna când relata amintirile sale din America, spunea cu mândrie că a lucrat în laboratorul laureatului premiului Nobel, Bardeen.

Acum, la rândul meu, pot să spun că am lucrat și în laboratorul lui Alfiorov. Am elaborat împreună o serie amplă de lucrări publicate în reviste științifice din URSS și întreaga lume. Avem împreună invenții.

După ce m-am întors la Chișinău, regretatul profesor Rădăuțanu a înființat laboratorul de microelectronică în blocul întâi al Institutului Politehnic, în subsol, în fostul sistem de încălzire. Am făcut acest laborator din nimic. Am adus de la Moscova utilajul tehnologic, vreo două vagoane de tehnică.

Așa au început cercetările științifice în microelectronică la Chișinău. Împreună cu Alfiorov, am coordonat lucrările a trei doctoranzi: Alexei Sârbu, Valentin Ciumac și Vladimir Iakovlev.

– Ați putea să ne spuneți mai multe detalii despre această colaborare…

V.T.: Odată am pățit-o cu el. Primeam împreună banii pentru doctoranzi, în jumătate. Deși pe unii doctoranzi nici măcar nu i-a văzut. Odată trebuia să îi transmit banii luați de la contabilitate și, pentru că nu era acasă, i-am lăsat soției sale, Tamara Gheorghevna. Ei, și când m-am întâlnit cu Jores, mi-a spus: „Ce mi-ai făcut, bre? De ce i-ai dat banii Tamarei? Erau bani de buzunar…”.

N.S.: În laboratorul de la Chișinău condus de dl Trofim, toată activitatea, inclusiv formarea cercetătorilor, se efectua prin laboratorul lui Alfiorov. Acum cinci–șase persoane din acest laborator activează în Elveția, la Lausane: Alexei Sârbu, Vova Iakovlev ș.a. Fac lasere.

V.T.: În 1985–1987, am amenajat un laborator pe lângă Ministerul Industriei. Am încheiat un contract cu întreprinderea „Krasnaia Zarea” din Sankt-Petersburg pentru producerea laserelor cu fibră optică. Alfiorov a participat activ, a făcut o serie de demersuri către Gosplan și Consiliul de Miniștri al RSSM în care argumenta necesitatea acestor lasere pentru economia sovietică. Așa am amenajat un alt laborator – laboratorul de optoelectronică, ce funcționa în cadrul Ministerului Energeticii al URSS.

În timpul stagiului meu în laboratorul lui Jores, în jumătate de an, am făcut cele mai bune baterii solare din lume, cu cel mai mare randament. Când a aflat rectorul Institutului de Cercetare a Surselor de Curent (Всесоюзный научно-исследовательский институт источников тока), academicianul Ledorenko, a propus să le producem. M-am dus cu reactorul subsuoară la Moscova. Așa au fost făcute bateriile solare pentru nava cosmică „Mir 4”, după tehnologia care i-am învățat eu. Această corabie a zburat vreo 15 ani în cosmos.

Eu eram conducător științific, iar Alexei Sârbu, fostul meu doctorand și al lui Jores, a fost șef de laborator. Așa cele cinci-șase persoane, despre care am vorbit mai sus, care lucrau în cadrul acestui laborator, au plecat în Elveția și activează acolo.

N.S.: Toți au fost formați aici, elvețienii nu știau nicio brânză despre lasere.

Sergiu Rădăuțanu a fost un promotor al învățământului tehnic în limba română, în timp ce Alfiorov, în afară de știință, a fost un promotor fervent al comunismului. Cum reușeau să comunice cei doi?

V.T.: Este adevărat că Alfiorov a fost un comunist fervent, i se trăgea din familie. Taică-său l-a numit după fondatorul ziarului Partidului Comunist Francez, „L’Humanité”, Jean Jaurès. El a evocat mereu sprijinul statului sovietic pentru știință.

Prin urmare, Rădăuțanu și Alfiorov au comunicat pe linia științei. Sărmanul Rădăuțanu a murit în 1998, în tren, călătorind spre Sankt-Petersburg, la Alfiorov. Voia să încheie niște relații între știința moldovenească și cea rusească. A avut infarct. Jores i-a organizat totul, inclusiv transportarea corpului la Chișinău.

N.S.: Au fost ambii comuniști. Nu contează acest lucru, au fost persoane foarte oneste.

Ce rezultate concrete a avut această colaborare?

V.T.: În timpul stagiului meu în laboratorul lui Jores, în jumătate de an, am făcut cele mai bune baterii solare din lume, cu cel mai mare randament. Când a aflat rectorul Institutului de Cercetare a Surselor de Curent (Всесоюзный научно-исследовательский институт источников тока), academicianul Ledorenko, a propus să le producem. M-am dus cu reactorul subsuoară la Moscova. Așa au fost făcute bateriile solare pentru nava cosmică „Mir 4”, după tehnologia care i-am învățat eu. Această corabie a zburat vreo 15 ani în cosmos.

Jores avea două contracte de producere a laserelor, dar nu îi ieșeau. Și după ce a văzut că am făcut cele mai bune baterii solare în jumătate de an, am fost băgat în echipă. Eu nu pricepeam nimic în lasere și l-am întrebat: „Jores Ivanovici, de la ce să pornesc?”.

Și el mi-a răspuns: „Băi Trofime, știi ce… În echipa de baschet din Leningrad a fost adus un nou jucător, care l-a întrebat pe antrenor cum să arunce mingea la coș. Prin săritură, cu o mână, cu ambele?… Și antrenorul i-a răspuns: Știi ce?… Aruncă cum vrei, doar să nimerești în coș”. Acesta a fost singurul sfat pe care l-am avut de la el, dar am rezolvat problema laserului.

– Alfiorov era foarte nostalgic după centrele de cercetare din Kiev și Minsk, unde s-a născut. Dacă am compara aceste centre și Institutul Politehnic din Chișinău, unde se plasa acesta cu rezultatele sale?

N.S: Despre aceasta s-a vorbit încă în timpul lui Rădăuțanu. Discutând despre acest lucru, redactorul Revistei «Физика и техника полупроводников» a spus următoarele: „În opinia mea, Chișinăul se plasează pe locul trei, după Moscova și Leningrad. Acum, după ce a trecut atâta vreme, eu cred că Chișinăul era undeva pe locul patru–cinci, după Moscova, Leningrad, Kiev și poate Novosibirsk.

Avem cu ce să ne mândrim, îl avem pe academicianul Moscalenco, care a elaborat Teoria biexitonului. Acum toată lumea cercetează biexitonul.

– Cum se explică această tradiție?

V.T.: Totul a început de la laboratorul de microelectronică deschis în subsolul blocului întâi în 1971. Chiar imediat, în 1972, am încheiat trei contracte cu trei întreprinderi militare, în valoare de 150.000 de ruble. 

– Ce s-a ales acum din experiența Dvs., în afară de contribuția la patrimoniul științei?

V.T.: Știința moldovenească se află acum într-o groapă, nu îi pasă nimănui. După independență, eu am făcut baterii solare aici, în Moldova, din deșeurile Uzinei „Mezon”. Erau acolo o sumedenie de plachete monocristaline, care ieșeau din funcție din cauza unor probleme de producție. Aceste plachetele se aruncau ca deșeuri. Inginerul-șef al uzinei a găsit soluția: să le amestece cu beton și să le pună în fundația clădirilor. Siliciul se conține în orice piatră, circa 30% din scoarța pământului este siliciu.

La rândul meu, le-am spus: „Oameni buni, acesta este material scump!”. Din acele deșeuri am făcut circa 10.000 de baterii solare de 9 volți, pentru aparate de radio portative. Au fost vândute aici, în Turcia, România, Bulgaria. Cu toate acestea, nu mi-au dat posibilitatea să lucrez mai departe.

N.S.: Știința necesită investiții serioase, contracte cu întreprinderi mari, interesate să bage bani în cercetare, din păcate, Moldova nu are asemenea întreprinderi. În perioada sovietică, aici funcționau 15–20 de întreprinderi, cu aproximativ un milion de angajați.

Interviu realizat de Ilie Gulca    

The following two tabs change content below.