„Am iubit şi iubesc din tot sufletul Limba Română”

Interviu cu Valentina Butnaru, preşedinta Societăţii „Limba Noastră cea Română”

– Stimată Doamnă Valentina Butnaru, vă considerați un om împlinit pe plan profesional și pe plan ființial?

Desigur, nu. Împlinire ar însemna suficiență… Eu sunt foarte rar mulțumită de mine, pentru că știu: oricât am face, rămân încă foarte multe de făcut… Cum să te simți împlinit, când ai atâtea restanțe, atâtea cărți necitite, atâtea întâlniri ratate, atâtea discuții neterminate, atâtea pagini nescrise?…

– Cine v-au fost modelele formatoare? Credeți că ele rămân valabile și pentru tinerii de azi?

În primul rând, părinții. Mama, tata, bunicii, preotul satului, Părintele Gheorghe,  pe care l-am prins de copil în sat și care era autoritate și pentru mici, și pentru mari. O mătușă, un unchi, ambii nași de botez, mi-au marcat existența cu înțelepciunea lor… De fapt, mai mulți nași de botez, care n-au fost aleși întâmplător, bănuiesc eu. Toți oameni fără multă carte, dar atât de verticali, credincioși, luminoși, vrednici… Părinții mă învățau să le sărut mâna când veneau pe la noi sau când mergeam eu la ei. Nu-i vedeam foarte des, dar țin minte acele senzații, când le sărutam mâinile… Țin minte ce-mi spuneau, ce mă întrebau. Mă luau în serios, chiar dacă aveam 7-8 ani sau ceva mai mult și discutau cu mine ca și cu un om matur. Pentru ei toți, modelele mele, conta foarte mult faptul că învăț bine. Nu-mi dau seama de unde știau cum învăț, dar știu că mă respectau în primul rând pentru că știam carte. Am înțeles asta mult mai târziu. Respectul pentru carte era ceva sfânt. Când verișorii mei mari absolveau școala și intrau la facultate, mama mea nu li se mai adresa cu „tu”, ci cu „mata”! Ieri erau „tu”, azi – „mata” sau „singur”! Și aveau 17-18 ani!

Pentru mine, părinții au fost modele. Profesorii mei, chiar dacă nu toți, au fost modele. Preotul a fost model. Bătrânii satului au fost modele… Cu timpul, au venit alte modele. Dar pentru asta a trebuit să citesc mult, ca să înțeleg cine au fost fruntașii neamului meu și înaintașii noștri și să-mi dau seama ce valori au avut, cum și-au cultivat caracterul, ce influență au avut asupra lor cărțile și studiile… A trebuit să ajung la Vălenii de Munte, ca să mă întreb cum s-a format Nicolae Iorga, sau să citesc despre școala românească  interbelică, ca să înțeleg de ce Elena Alistar a devenit Elena Alistar. Sau să citesc despre Spiru Haret și să-mi dau seama ce înălțime intelectuală și morală ar trebui să aibă un ministru al Educației… Sau să-l cunosc pe Testemițeanu și să înțeleg ce vigoare trebuie să aibă un ministru al Sănătății.  Apropo, numele corect e TestemițEAnu, și nu TestemițAnu!

Tinerii de azi sunt mult mai pragmatici și privirile lor se îndreaptă spre alte modele, spre tipaje prospere și de succes. Puțini dintre ei își iau modelele din cărți sau din trecutul nostru sau pentru puțini dintre ei mai contează modelele… Majoritatea au o atitudine arogantă față de valorile cu care au crescut părinții lor. Nu vreau să dau verdicte, dar știu că nu poți construi nimic nou negând tot ce a fost până la tine.

– De aproape 30 de ani, limba română și-a recăpatat veșmântul firesc în spațiul dintre Prut și Nistru. Cum apreciați starea ei actuală?

Ambiguă.  Avem, în egală măsură, și motive de bucurie, și motive de tristețe. Nu cred că spun ceva nou acum, toată lumea știe care sunt unele motive și care sunt altele. Din punctul meu de vedere, lipsește totalmente respectul pentru limba română. Majoritatea populației se exprimă a lehamite, într-un limbaj grosolan și neglijent și asta nu mai supără pe nimeni. Poate doar filologii și scriitorii și-au mai păstrat vigilența lingvistică, dar limba este instrumentul de comunicare pentru orice persoană, nu doar pentru filologi. Și avalanșa de cuvinte străine care au pătruns în limbajul cotidian (rusisme, dar și anglicisme, franțuzisme, germanisme, italienisme, toate aduse de concetățenii noștri stabiliți prin alte țări) ne poluează continuu limba.

– Cunoașteți situația din școala noastră. Ce tendințe remarcați în ultima perioadă? Am în vedere cunoașterea gramaticii, nu doar de către elevi, dar şi de către studenți, învățători.

Cele mai proaste tendințe. Azi nu e o rușine să fii semidoct, să scrii agramat. Regretatul prof. Dumitru Irimia ne avertiza, încă acum 10-15 ani, că nu trebuie să admitem greșeli sau cuvinte prescurtate nici atunci când scriem sms-uri, pentru că acestea devin rapid obiceiuri proaste! Pe atunci, încă nu apăruse FB! Acum citesc zilnic expresiile agramate ale unor colegi cu diplome în filologie… Dar cum se exprimă reporterii! Dar politicenii! Dar studenții!

– Cum apreciați oferta de carte din bibliotecile noastre publice, în particular din cele școlare? E mai multă carte în limba română sau mai este fond de carte cu caractere chirilice?

Evident, fondul de carte s-a înnoit, datorită noilor politici editoriale și în mare parte Programului Novateca, prin care bibliotecile publice și-au schimbat fața.

Dar nu pot să nu remarc și faptul că în multe școli rafturile cu cărți seamănă mai curând cu un depozit de carte de adunătură. Cartea costă bani și ea trebuie cumpărată anual, trimestrial. Dacă un liceu își poate permite să cumpere cărți în valoare de doar o mie de lei, la început de an școlar, cum credeți, ce cărți va procura de acești bani, suficienți pentru 2-3 dicționare și atât?

Criza de carte pentru clasele primare persistă în toate bibliotecile școlare.

Completarea fondurilor se mai face și din donații extrem de accidentale. Dacă unii scriitori de la noi au descoperit mecanismul (sau șmecheria) cum să-și promoveze cărțile, mergând la întâlniri cu cititorii în anumite biblioteci școlare sau publice, vom regăsi zeci de exemplare ale unuia și aceluiași scriitor, iar dacă are mai multe volume sau romane, le regăsim pe toate, în zeci de exemplare, uneori nedeschise de nimeni…

– Dacă vi s-ar cere un CV – foarte laconic – care v-ar recomanda pentru eternitate, cum l-ați formula?

Vorba mamei mele: „Urma alege”…  Eu cred că trebuie să avem bunul-simț să murim mai întâi și abia atunci se va vedea ce rămâne după noi… Nu înțeleg graba unor personalități sau poate vanitatea lor de a se lăsa convinse de faptul că școala din satul natal merită să le poarte numele. Sau o stradă… Până la sfârșitul vieții, omul poate face multe greșeli și se poate compromite în multe feluri, și atunci ce facem – retragem numele de pe frontispiciul școlii? Nu, desigur. Închidem ochii și devenim ipocriți, continuând să lăudăm persoana.

Și, totuși. Un CV laconic… Poate doar faptul că am iubit și iubesc din tot sufletul Limba Română. O iubesc și o respect. Și iubesc oamenii. Nu pot fără ei!

– Există vreun păcat pe care nu l-ați putea ierta?

Trădarea. Prostia și ipocrizia. Vanitatea. Poate nu sunt păcate, dar sunt defecte  cu care nu mă pot împăca.

– La ce întrebare pusă de nepotul Dumneavoastră, Matei-Sebastian, nu aţi găsit încă un răspuns?

La mai multe, dar cea mai grea întrebare e de ce România e țara noastră, dar noi locuim în altă țară?…

– La mulţi ani, stimată Doamnă!

The following two tabs change content below.
Victoria Popa

Victoria Popa

Victoria Popa

Ultimele articole de Victoria Popa (vezi toate)