„Am început să scriu romanul „Cântecul mării” la Vijnicioara, lângă Cernăuţi, şi l-am terminat la Paris”

Interviu cu diplomatul şi scriitorul Oleg Serebrian, Ambasador al Republicii Moldova în Franţa

–      Spuneţi-mi vă rog, Excelenţă, ce v-a determinat să scrieţi un roman, după ce aţi oferit publicului volumele de eseuri „Politică şi geopolitică”, „Politosfera”, „Despre geopolitică”? Care e titlul romanului? Când v-a venit titlul?

Ideea mi-a venit demult, dar să scriu am început în 1993, când eram masterand la Nisa. Apoi mi s-a făcut frică. Mergeam prea departe, aşa că am conservat, dacă pot spune aşa, acel manuscris. Abia după mulţi, mulţi ani, în decembrie 2006, i-am arătat câteva pagini din acel roman soţiei mele. A avut o reacţie foarte neaşteptată. Nu e cazul să o descriu, dar a fost, pentru ea, un şoc emoţional. Asta m-a făcut să revin la idee, dar am început „de mai departe”, cu un roman ce trebuia să fie premergătorul primului. Acţiunile descrise în romanul pe care am început să-l scriu la Nisa se desfăşurau în anii perestroikăi.

Evenimentele din cartea pe care am început s-o scriu acum câţiva ani, în timpul unei vacanţe la Vijnicioara, au loc în primăvara anului 1944, mai exact în intervalul cuprins între Lăsatul Secului şi Duminica Mare din acel an. O sută de zile, deci. Romanul se numeşte „Cântecul mării” ca şi un foarte popular tangou din Germania anilor de război. De fapt, are un sens dublu, pentru că este şi o aluzie la Marea Aral, pe malul căreia se încheie istoria din acest roman.

– Stilul romanului este unul documentar sau aţi mizat pe dominanta artistică?

Este documentar, dar sper să nu fie în detrimentul laturii artistice. Am fost foarte atent la aspectul documentar, poate şi din pricina formaţiei mele de istoric. Romanul are cam două sute de note explicative de subsol. Perioada la care mă refer e una foarte sensibilă, plină de ambiguităţi şi momente ambivalente. Tocmai de asta am vrut să dau cititorului cât mai multe elemente, unele aparent nesemnificative, din care la un moment dat să-şi poată face autonom o concluzie. De altminteri, în mare parte esenţa romanului se reduce la o frază din ultimul capitol: „Adevărul va fi cea mai mare victimă a acestui război”.

– Aţi început să lucraţi la roman pe 17 februarie 2008 în Vijnicioara. Unde e Vijnicioara? Cum aţi ajuns acolo?

E o mică staţiune în Carpaţii Bucovinei, la vreo 75 de kilometri de Cernăuţi. Merg foarte des acolo, de mulţi ani.

– Aţi terminat de scris romanul pe 17 iunie 2011, la Paris. Atmosfera din Paris a fost favorabilă scrisului?

De fapt, după cum ştia şi Gheorghe Erizeanu, romanul a fost terminat înainte ca să vin la Paris, dar am avut nevoie de aproape un an ca să-l revăd. La Paris a fost mai curând redactat, dar, oricum, aici am pus ultimul punct.

– În Paris actul scrisului e mai firesc, mai productiv, mai apreciat decât în capitala de pe Bâc?

Contează mai puţin locul unde scrii, mai important este limba în care scrii şi editura care îţi acceptă manuscrisul. Mi-am dat seama de asta mai cu seamă acum, aici. Anul trecut am publicat o carte în colecţia geopolitică a editurii franceze Arteges, condusă de Herve Coutau-Begarie, unul dintre cei mai respectaţi geopoliticieni francezi la ora actuală. În decurs de câteva luni, editura a epuizat stocul celor trei mii de exemplare, iar în reţeaua de magazine FNAC, cea mai mare reţea de librării din spaţiul francofon, cărţile s-au vândut integral, aşa că atunci când m-am întors la Paris din concediu, profesorul Frison Roch, prefaţatorul cărţii mele, m-a rugat să mă gândesc la o a doua ediţie. Cartea a fost foarte repede remarcată de toate publicaţiile de specialitate, bucurându-se de o critică foarte pozitivă, inclusiv din partea unor autori atât de conservatori cum ar fi Bertrand Renouvin, care i-a consacrat un editorial foarte elogios în „Le Royaliste”. Bineînţeles că atunci când scrii într-o limbă de circulaţie mai restrânsă, pentru o piaţă (din păcate, asta e terminologia ce se impune) care consumă cu greu câteva sute de exemplare, situaţia e diferită. La Chişinău, din scris nu poţi trăi, aici (la Paris), însă, scriitorii (şi nu neapărat cei mai buni) au venituri foarte mari. Bunăoara, printre locuitorii suburbiei pariziene Le Vesinet, unul din cele mai selecte şi scumpe locuri din Europa, se numără şi câţiva scriitori de detective şi romane de aventuri, care se vând în tiraje astronomice.

– Gheorghe Erizanu anunţă că romanul dvs. va apărea la Editura Cartier, în colecţia „Rotonda”. Când o să-l aveţi gata tipărit?

Sper să apară prin septembrie. La sfârşitul lunii octombrie am programat lansarea lui în România.

– Deschideţi romanul cu o dedicaţie: „Dedic această carte sutelor de mii de bucovineni şi basarabeni care au trecut prin calvarul exodului din anii 1940 şi, în mod special, amintirii bunelului meu, Petru, fost secretar al primăriei din Hădărăuţi, Guvernământul Bucovinei, refugiat în Banat, şi străbuneilor mei, Alexandra şi Dumitru, deportaţi în Siberia”. A fost o datorie morală a dvs. să-l scrieţi sau un act terapeutic?

Şi una şi alta. Străbunica mea, Alexandra, a murit în 1983. O ţin minte şi azi cum era mereu cu o carte pe braţe. A fost o femeie deosebită. Citea şi vorbea în câteva limbi. Bunelul meu, Petru, a murit în 1986. A fost un om cu o mare, mare, dragoste pentru „România veche”. Povestirile lor au fost primele mele lecţii de istorie, cu mult înainte ca să ajung la şcoală. Ele mi-au şi creat un punct de vedere foarte critic asupra „istoriei oficiale” şi o pasiune precoce pentru istoria celui de-al Doilea Război Mondial.

– Personajul principal al romanului Dvs. este Traian Popovici, primar al oraşului Cernăuți. Prin ce v-a fascinat figura acestuia? În ce perioadă a activat? Prin ce fapte s-a remarcat? Îl consideraţi un erou?

Nu e chiar aşa. De fapt, personajul principal al romanului e o descendentă din una dintre familiile aristocratice germane din Bucovina, Marta Skawronski. Bineînţeles, Traian Popovici, primarul Cernăuţiului în perioada 1941–1942, era de neocolit. A fost un om extraordinar, de mare curaj. A salvat de la pieire 20 de mii de evrei cernăuţeni. Celor interesaţi le recomand să citească cartea lui, „Spovedanii”, apărută la Bucureşti acum vreo zece ani.

– Romanul e unul pur istoric sau are şi un fundal sentimental?

Are un fundal sentimental, mai exact emoţional.

Va fi produs şi un film după roman? Unde, în ce ţară? Cu ce actori?

Cei care l-au citit au spus că ar fi foarte „cinegenic”, dar încă rămâne de văzut. Sper să fie aşa.

– Cum se îmbină activitatea dvs. de ambasador cu cea de scriitor?

Mulţi dintre colegii mei de aici – fie ambasadori la UNESCO, fie ambasadori în Franţa – sunt scriitori. Cu mulţi dintre ei sunt în relaţii foarte apropiate, prieten chiar. E cazul lui Nicolae Manolescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, care e de mai mulţi ani ambasador aici. Jorge Edwards, ambasadorul Republicii Chile, e unul dintre cei mai mari scriitori contemporani de limba spaniolă, laureat al Premiului Cervantes, cel mai important premiu literar din lumea hispanofonă. Ambasadorul albanez, Ylijet Alicka, e şi el scriitor, foarte tradus şi citit în Franţa şi Italia. Ambasadorul italian Maurizio Sella, scriitor şi el, e laureat al prestigiosului Premiu Goncourt. Seratele la care ne întâlnim au deseori ca teme pentru discuţii mai ales istoria, filosofia şi literatura. Maurizzio Sella a fost cel care m-a susţinut la postul de preşedinte al Congresului Uniunii Latine.

– Cum se explică faptul că proiectele culturale moldo-franceze sunt deocamdată atât de puţine, iar cele care se realizează au un aspect cameral? Ne putem aştepta la acţiuni culturale moldo-franceze de amploare?

Cele mai multe ţări au în străinătate institute culturale, misiunea cărora şi este promovarea culturii naţionale în exterior. Unele state oferă sume foarte mari în acest sens, în timp ce la noi pentru aşa ceva nu sunt prevăzuţi bani în buget. Deloc. Situaţia socială din ţară e atât de dificilă încât nici nu îndrăznim să punem problema în acest moment. Încercăm să facem ce putem cu forţele proprii.

– Cum va fi marcată Ziua Independenţei Republicii Moldova, 27 august, în Franţa?

Vom consemna evenimentul cu o mică recepţie la ambasadă, la care vor fi invitaţi şi prietenii ţării noastre de aici, din Franţa. Ţin să vă spun că am întâlnit printre francezi oameni ce au o adevărată pasiune pentru Republica Moldova, cum ar fi tânărul politolog Florent Parmentier, dl Gilles Ribardiere, doctor de stat în drept, dl Jean-Jacques Combarel ş.a. Aceşti oameni au făcut foarte, foarte mult de-a lungul anilor pentru promovarea unei imagini pozitive a ţării noastre în Franţa.

– Romanul dvs. are şansa de a apărea şi în limba franceză? Va fi lansat la Paris?

Sper să fie aşa, cu toate că prima limbă în care cred că va fi tradus, va fi germana.

–      Vă mulţumesc pentru interviu.

A dialogat Irina NECHIT

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)