„Am descoperit aici oameni tineri şi viforoşi, capabili să schimbe destinul Basarabiei”

LITERATURĂ // Interviu cu Eugen Negrici, critic, istoric literar, profesor la Universitatea Bucureşti, autor al volumului „Iluziile literaturii române”, desemnat Cartea anului 2008 de revista „România Literară”

Stimate dle Eugen Negrici, ce v-a determinat să acceptaţi propunerea de a participa la Zilele Literaturii Române la Chişinău care s-au desfăşurat între 19 şi 21 mai?

Am acceptat din simplul motiv că sunt căsătorit cu o basarabeancă, Viorica, născută la Durleşti. Am întâlnit-o la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, eram colegi. Ea era refugiată, adică fugită din Basarabia în 1944. Soţia şi familia ei au o istorie dramatică. Ea avea doar un an când au trebuit să fugă în România, părinţii o duceau în braţe, era un prunc, o aruncau dintr-un vagon în altul, până au ajuns în localitatea Fierbinţi, lângă Urziceni. Numele ei de fată e Viorica Bârsa.

V-a impresionat prin cultura ei literară?

Ce să vă spun? Era o fată splendidă, poate cea mai frumoasă din an. Mi s-a părut că mi se potriveşte. Ne-am căsătorit în 1966, după doi ani de la terminarea facultăţii.

Trăiţi şi acum împreună?

Sigur că da. Vi se pare enorm? Vi se pare excesiv?

Nu a venit de frică în Basarabia

Nu. Sunt uimită…, dar să continuăm. Aţi mai fost în Basarabia?

Nu am fost niciodată în Basarabia. Nu am venit de frică, nu am venit din spaima de a descoperi un popor deznaţionalizat şi complet rusificat. Asta m-a tulburat tot timpul şi de aceea am tot evitat, am tot amânat. Am fost invitat în fiecare an, mă rugau să trec, să vin aici, dar n-am venit.

Au trebuit să se întâmple evenimentele din 7 aprilie pentru ca să vă decideţi să veniţi?

E legat şi de 7 aprilie, şi de ceea ce a urmat. Astăzi încep să am unele gânduri bune, luminoase în legătură cu destinul populaţiei din stânga Prutului, cred că are un viitor sigur. Îmi place să constat aici o extraordinară tendinţă şi dorinţă a basarabenilor de a ajunge în Uniunea Europeană, acest lucru ne va uni. Nu va fi nevoie de gesturi eroice, de uniri forţate şi aşa mai departe. De aproape douăzeci de ani le-am spus colegilor mei scriitori: drumul nostru comun e în Europa.

Cât de mult a deteriorat sau a fertilizat comunismul literatura română?

A şi deteriorat, a şi fertilizat, într-un anume fel. Comunismul a deteriorat literatura română în sensul că a produs un climat literar bolnav, ne-a obligat pe noi, scriitorii, la eforturi inutile, la eforturi de adaptare, la eforturi de evitare, la o continuă politică de ripostă şi de replică la acţiunile derutante şi nepotrivite ale regimului – asta e partea tristă. Partea bună este că un regim opresiv este benefic poeziei în general, mai ales atunci când se arată capabil de a lăsa, din când în când, câte o portiţă deschisă pentru creaţie. În special poetul e favorizat într-un regim totalitar pentru că nu poate crea decât într-o atmosferă dramatică.

Cine dintre marii scriitori români au fost victime ale comunismului?

Aproape toţi marii scriitori care au trăit în perioada comunistă. Toţi au avut de suferit, dar unii au făcut puşcărie, au fost masacraţi, distruşi psihic şi fizic. Mă gândesc în primul rând la Vasile Voiculescu. Cobor fruntea şi mă înclin în faţa destinului acestui om care şi-a dat ultima haină din puşcărie unui biet om, apoi a plecat de-acolo ca să moară, de fapt, în afara puşcăriei comuniste. Voiculescu nu a făcut nicioadă niciun rău, nu merita o astfel de soartă.

Cum explicaţi apariţia, în timpul dictaturii, a unui fenomen atât de luminos, strălucitor, precum a fost Nichita Stănescu?

Regimul comunist în România a avut cel puţin trei etape de evoluţie, iar Nichita Stănescu, împreună cu întreaga lui generaţie, şi-au scris cărţile fundamentale după 1964, după un moment de liberalizare diversionistă a regimului. Scriitorii au profitat de această perioadă de liberalizare. Nichita Stănescu a continuat şi a dus mai departe experienţele celui de-al doilea val avangardist, făcându-le plauzibile. A avut o îndrăzneală, o putere de creaţie care a depăşit nivelul de înţelegere şi de receptare al momentului, a fost superior epocii lui.

Optzeciştii, o haită de lupi ce a funcţionat şi învins

Optzeciştii au fost prima generaţie care a evitat influenţa comunismului?

Nu. Optzeciştii, dacă analizaţi bine situaţia lor, au fost un grup creat în Universitatea Bucureşti. Universitarii bucureşteni, care erau şi cei mai importanţi critici literari ai ţării, au protejat extraordinar acest grup al optzeciştilor, nu prea mare, creat din Cenaclul de Luni al lui Nicolae Manolescu. Sub această umbrelă, optzecismul s-a putut dezvolta şi pentru că a avut în acelaşi timp un contact cu poezia americană şi cu poezia în limba engleză. Ei, fiind anglofili, au avut o cale de acces spre o poezie care răsuna cu totul altfel decât poezia de imitaţie franceză. Pe de altă parte, regimul avea nevoie de deschideri, din când în când, şi a preferat să lase să circule o poezie de felul acesta. Numai că imediat câinii de pază ai regimului şi o bună parte din scriitorii geloşi pe gloria fulminantă a optzeciştilor s-au grupat într-o comunitate potrivnică şi, pe cât s-a putut i-au tras înapoi, i-au criticat perfid. Însă ei au mers mai departe şi au avut norocul că au lucrat în grup, nu li s-au despărţit vocile până la un anumit moment. Au fost ca o haită de lupi foarte puternică ce a funcţionat şi a învins. După revoluţie, destinul lor nu a mai fost atât de luminos, pentru că exact atunci aveau nevoie să se afirme în viaţa socială şi revoluţia le-a oferit posibilităţi extraordinare de manifestare – au căpătat joburi, au cam uitat de literatura splendidă pe care o făceau, au uitat de sunetul acela nou pe care l-au adus în poezia românească.

Cazul Dorin Tudoran v-a interesat, v-a preocupat?

Da, m-a interesat. Am fost amic cu Dorin Tudoran, e un poet foarte bun şi este unul din disidenţii noştri autentici. Nici nu ştiu dacă a făcut bine că a plecat… A plecat fiindcă nu mai putea suporta regimul. Numai că în România cine pleacă, e uitat. Una din tarele noastre e uitarea, face parte din nefericita noastră structură psihică.

Ce credeţi despre faptul că tinerii autori care au început să scrie după 2000 nu cunosc multe despre comunism şi nici nu vor să cunoască?

Nimeni n-ar trebui să se bucure de această indiferenţă, pentru că istoria care se uită, se răzbună. Nimeni nu ştie cum evoluează istoria, oricând ne putem întoarce la o situaţie dramatică. Dacă noi credem că totul va curge minunat şi că Europa va funcţiona măreţ, America va merge mai departe, iar Rusia se va democratiza şi va deveni o ţară acceptabilă, ne înşelăm. Nu-i exclus ca Rusia să evolueze în mai rău, nu-i exclus să-şi redescopere potenţele şi tentaţiile imperiale, nu-i exclus ca marea putere democratică a Americii să decadă, să apară din nou o Chină care să răscolească lumea şi aşa mai departe. Prin urmare, aceşti poeţi tineri ar trebui să plece urechile la vocile noastre tragice care povestesc despre ce s-a întâmplat în comunism.

Douămiiştii, doar o grupare simpatică

Douămiiştii sunt o generaţie, în opinia dvs.?

Eu sunt un om al scrisului şi al stilului, mă interesează dacă douămiiştii vor aduce cu adevărat ceva nou, atunci îi pot declara o generaţie. Până atunci, ei sunt o grupare simpatică, veselă, care se ceartă cu altă grupare simpatică şi veselă, fiecare dintre ele considerând că reprezintă destinul României poetice şi viitorul ei.

În cadrul Zilelor Literaturii Române la Chişinău, eveniment susţinut de Institutul Cultural Român, aţi prezentat în faţa studenţilor comunicarea „Literatura română în comunism”. Aţi găsit aici nişte ascultători receptivi?

Da, m-au ascultat cu surprinzător de mult interes. Tinerii au fost agili, au pus întrebări, unii erau foarte bine informaţi, alţii curioşi să afle. M-am întâlnit şi cu cadre didactice, erau foarte bine informate şi capabile să facă oricând parte dintr-un centru de cercetare a literaturii şi artei din epocile totalitare, centru la care meditez de foarte multă vreme. Intenţionăm să-l creăm la Bucureşti, pentru toate ţările ex-socialiste. Deja am tatonat în diverse locuri, pentru asta am şi venit în Basarabia, ca să văd dacă putem crea un centru de cercetare în care să observăm dacă există modele, formule asemănătoare, dar şi lucruri diferite. S-ar putea da doctorate, s-ar putea crea linii de cercetare, ar fi ceva extraordinar şi, în sfârşit, am face şi noi ceva serios pentru nenorociţii aceia care au murit în puşcării, pentru milioanele de morţi din regimurile comuniste.

Cum v-a părut mediul universitar basarabean?

Bălţiul a fost surprinzător. Am descoperit acolo o universitate („Alecu Russo”) remarcabilă, cu oameni tineri şi viforoşi, în stare să schimbe destinul Basarabiei. Nu se ştie niciodată de unde vine înnoirea – de cele mai multe ori de la margine, nu de la centru. Şi la Universitatea de Stat din Chişinău am întâlnit la Facultatea de Filosofie şi Istorie oameni remarcabili.

Ce credeţi despre aşa-numitul „specific basarabean”?

Nu mi-a plăcut la basarabeni o anumită incapacitate de a se fixa într-o opinie. Dar mă gândesc că au fost atât de chinuiţi, atât de amărâţi, atât de hăituiţi de istorie, încât nu pot niciodată să spună un lucru până la capăt, tot lasă în formulările lor ceva şi pentru o altă victorie a duşmanului.

Cum comentaţi genericul manifestării „Zilele Literaturii Române la Chişinău”?

E puţin cam stângaci, poate că se găseşte o altă formulă pe viitor. Dar nu trebuie să ne poticnim de astfel de chestii. E un început. Important e ca asemenea întruniri să aibă loc şi în continuare.

Care ar fi concluzia privind această primă vizită a Dvs. în Basarabia?

În primul rând, e o ţară minunată. Basarabia e o revelaţie pentru mine. Drumul spre Bălţi mi-a adus aminte de cele mai frumoase locuri din România, pentru că e un loc din România. Aveţi aici şi un aer extraordinar!

Găsiţi, vă rog, un epitet pentru aerul de la noi.

E … fraged!

Vă mulţumim şi vă mai aşteptăm.

Interviu realizat de Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)