„Am coşmaruri cu tot felul de controale, cu tipi înarmaţi care vor să mă prindă, dar le scap mereu”

ANIVERSARE // Interviu cu scriitorul Vladimir Beşleagă

– Felicitări cu ocazia aniversării a 80-a, stimate dle Vladimir Beşleagă! Vă mulţumesc că aţi acceptat să-mi răspundeţi la câteva întrebări, dintre care prima ar fi: În tinereţe, v-aţi făcut un proiect de viaţă? Ce includea acest proiect?

Mulţumesc frumos!… Proiect de viaţă, zici? Da, parcă încercasem să schiţez ceva, dar nu ştiu dacă ar putea fi numit „proiect de viaţă”. De fapt, vroiam să cunosc cât mai mult şi cât mai multe. Dar cum? Citind, cultivându-mă… Ca să dau un răspuns succint, aş zice: am vrut să devin şi am muncit ca să ajung un om de cultură…

– E-adevărat că „ceea ce ţi-e scris pe frunte ţi-e pus”? Dacă vă uitaţi la fruntea unui om, înţelegeţi ceva despre el?

Adevărat. Numai că nu doar pe frunte, ci şi pe… obraz. În sensul de… omenie. Iar dacă e să privim mai adânc, voi zice că aici „scrisul/pusul” înseamnă „destin”, iar destinul şi-l face omul. Dar şi mai adânc: destinul este caracterul omului, iar caracterul poate fi perfecţionat. Desăvârşit. Iar pentru asta se cere… o viaţă. Răspunsul ar fi acesta: când vreau să-mi dau seama pe cine am în faţă, pun cap la cap vorbele omului cu faptele lui. Cât despre… frunte, e ceva ce ţine de exterior. Contează ce se ascunde sub osul frunţii…

– Aţi suferit mult din cauza primelor riduri care v-au apărut pe faţă?

Să sufăr? Din cauza ridurilor? Sincer, nici nu le-am observat…

– Din Jurnalul Dvs. publicat în revista „Sud-Est Cultural” reiese că nu eraţi mulţumit de debutul Dvs. V-a criticat cineva cartea de debut sau aţi fost mai mult autocritic?

Nu doar de acel debut, de mine însumi nu eram mulţumit! Să-ţi vezi numele pe o biată cărţulie abia la… 25 de ani? Şi încă una pentru pici! Eu care coceam în visele mele tomuri de… epopei? Dar, de fapt, debutul a fost observat. Recent, am descoperit prin vechile hârtii o entuziasmată recenzie – prezentare semnată de talentatul om de litere care a fost Ion Gherman…

– Ce trebuie să dezvăluie autorul în cărţile sale? Ce trebuie să ascundă?

Dacă e vorba de „trebuie” şi „dezvăluire/ascundere”, aici îmi vine greu să dibui un răspuns… E o chestie foarte individuală! De la autor la autor. În accepţie tradiţională „trebuie” ar fi să însemne „comandă socială”. Scrii ce îţi cere societatea. Azi ar fi: scrii ce îţi cere… piaţa! Dar asta ar însemna că „chemarea/inspiraţia” vine din afara ta. Şi atunci nu eşti decât un… biet meseriaş! Or, un artist autentic ascultă de propria-i vocaţie. De vocea lui internă. Ea îţi spune ce să „dezvălui” şi ce să „ascunzi”…

– Există lucruri care nu trebuie spuse?

Uite acum, abia acum, am priceput încotro abaţi vorba… Ai în vedere raportul, mult discutata problemă a relaţiei artă–morală. E o dispută atât de veche şi controversată încât nu o s-o elucidăm noi. Aici mă văd pus în situaţia de a reveni la ceea ce am zis mai sus: nu doar fruntea, ci şi OBRAZUL! „Lucruri care nu trebuie spuse?” Dacă există lucruri, toate au numele lor, care sunt… cuvintele. Dacă interzici cuvintele, vrei să spui că ai desfiinţat şi lucrurile? Nu, ai reinstaurat… cenzura! Iar cum astăzi treaba asta nu mai merge, e un anacronism, rămâi cu… obrazul. Tu, autorul, cu OBRAZUL tău!

– E posibil să spui tot adevărul fără a folosi cuvinte şi expresii scârboase? Există cuvinte curate şi cuvinte murdare?

E posibil! Da, fără a recurge la scabrozităţi. Există cuvinte şi… cuvinte? Da, există. Dar hai să punem în balanţă pe cele curate şi pe cele murdare şi o să ne convingem că acestea din urmă nu constituie decât o infimă… infimitate. Cuvintele curate urcă la sute de mii, ba chiar în unele limbi se cifrează la milioane!

De fapt, întrebarea ta e cu un fin subtext: ce-i face pe unii autori să folosească vorbe… „murdare”. Eu cred, din dorinţa de a epata. Ba mai mult, de a-şi face publicitate. Ba mai mult, din deficit de forţă artistică de a sugera ceva în mod decent şi cu talent, trântind-o de-a dreptul ca la… beţie sau într-un acces de nebunie…

– Ce stă la baza prozei? Suferinţa? Emoţia? Istoria? Actualitatea? Fantezia? Personajul?

Toate împreună, plus încă destule altele, deloc de o mai mică importanţă. Mai întâi, desigur, talentul. Apoi, o variată şi profundă experienţă de viaţă. Capacitatea de a analiza subtilităţile sufletului/spiritului uman. O concepţie modernă/globală asupra omului şi a mediului/civilizaţiei din care face parte etc. În fine, chiar posedând toate aceste deziderate, dacă nu te pricepi să organizezi/structurezi întregul material de… proză, încât să devină ceva viu, organic, zadarnic toate cele… Iar treaba asta o face… talentul, despre care se cunosc prea puţine lucruri…

– Cum apare, cum se naşte un personaj? Exemplificaţi, vă rog.

Dumneata, ca dramaturg cu experienţă, ţii să mă ispiteşti în problema asta? Ei bine, orice personaj, fie în teatru, în roman sau nuvelă, nu este decât un alter-ego, o reflecţie a autorului. O ipostază a lui. Şi când afirm aceasta, mă gândesc nu doar la forţa de creaţie a autorului, ci şi la faptul că în fiinţa noastră pot locui, simultan, mai mulţi de „eu”. Rămâne doar să-i descoperim, să fim conştienţi de acest miraculos fenomen psihic şi… să-l proiectăm într-o operă.

Uneori suntem profund impresionaţi de o persoană concretă, reală, care ne poate servi drept prototip. Dar şi atunci îi dăm viaţă din chiar suflarea noastră! De altfel, psihologia/psihiatria a ajuns să constate că există persoane care ar fi ca şi cum… fluctuante, adică îşi modifică axul personalităţii, devenind absolut alt/alţi om/oameni… Ceea ce se observă pe chiar faţa/chipul acestora, lucru care s-a cristalizat în expresia „a face feţe-feţe”… Adică, momentul când izbesc la vedere acei mai mulţi de „eu”…

– Scriind un roman, doriţi să arătaţi realitatea dintr-o anumită perioadă istorică sau să ne arătaţi o galerie de personaje, valabile pentru epoci diferite?

O carte care ţine de modalitatea cât de cât realistă a expresiei literar-estetice va fi în mod direct înscrisă unui mediu concret, unei anume epoci istorice. Ceea ce deloc nu înseamnă că în substanţa ei nu vor fi prezente probleme ale omului din toate timpurile, adică general umane. Arta, în genere, şi literatura, în particular, anume prin faptul că surprinde în om ceea ce este trecător şi ceea ce este etern devine artă autentică şi asigură continuitatea memoriei umanităţii…

– Metafora „zborului frânt” aţi descoperit-o într-un moment de cumpănă al vieţii Dvs.? Vă obsedează şi azi? Sau prin tot ce aţi făcut aţi vrut să luptaţi cu „zborul frânt”, să-l transformaţi în Zbor?

Da, a fost o mare cumpănă a vieţii mele – pierderea mamei… Acea carte s-a zidit dintr-o mare durere, dar acest moment a fost doar stimulul, pe când gestaţia ideii a durat ani şi ani… S-a întruchipat în ea destinul nostru sfâşiat, şi în istorie, dar şi în actualitate… Care sfâşiere ne urmăreşte până astăzi ca un blestem… Da, am tot încercat să-l transform, dar, se pare, cu doar încercarea m-am ales…

– Romanul „Acasă” l-aţi plămădit acasă ori în case de creaţie?

La oraş. Din dorul pentru… casă. Casa mea rămasă singură, cea care mi-a înlocuit-o pe… mama… Iar la case de creaţie n-am fost decât de vreo două ori… Atât…

– Unde e pentru Dvs. „acasă” – în Chişinău sau în Transnistria?

Venit la Chişinău la 19 ani, timp de vreo 30 de ani, m-am tot visat acasă, în sat… Acolo via sufletul meu… Alţi vreo zece ani nu ştiu de am mai avut vise… Acum, de vreo 20 de ani, de când a rămas casa mea în… Transnistria, visele toate îmi sunt marcate de treceri prin tot felul de controale, pline de urmăriri de coşmar, de tipi înarmaţi care caută să mă prindă, să mă intimideze, dar vezi că… le scap…

– Cât de des mergeţi în satul natal Mălăieşti, Grigoriopol? Ce vă spun oamenii din sat? Copiii din Mălăieşti vă studiază opera, o citesc?

Des. Foarte des. Perioada caldă a anului mai mult acolo o petrec… Oamenii din sat îmi spun bucuriile şi necazurile lor… Mă respectă, la fel ca şi eu pe ei… Mă au drept unul de-al lor, deşi a existat o perioadă când unii se uitau cam chiorâş la mine… Dar… s-au dezmeticit… Copiii? Da, figurez în programa şcolară… Am avut întâlniri interesante şi cu elevii, şi cu micuţii de la grădiniţă…

– Vă rog să încercaţi să faceţi o prognoză: când îşi va da duhul comunismul în Republica Moldova?

Anume: duhul! Pentru că tare mai… duhneşte! Chişinăul a scăpat de… duhoare, provinciei o să-i vină mai greu… Ceasul exact nu-l ştiu, dar o să bată şi el…

– Credeţi că literatura română din R. Moldova e în criză? A existat un avânt al ei? Care sunt semnele unei vieţi literare active, în fierbere?

Nu literatura, viaţa literară, ci… lectura e în criză! Mare criză. Astăzi se scrie şi chiar se publică destul de intens. Dacă ar citi lumea măcar câte o carte pe lună, dar nu citeşte niciuna pe an. Vai, ce zic eu? Nici la zece ani o carte! Auzi, dragă Irina. Am o idee: să aloce guvernul câteva milioane de lei, să anunţe că… cine citeşte o sută de cărţi ia un premiu! Dar bani buni! Oare s-ar apuca de citit ai noştri? Ce zici?

– De ce frecventaţi cenaclurile literare ale tinerilor?

Vreau să ştiu ce-i preocupă. Ce scriu. Să mă bucur de succesele lor. Să le fiu aproape…

– Nu v-au obosit discursurile şi producţiile literare ale începătorilor?

Ale începătorilor, nu. Ale celor copţi-răscopţi, da. Şi rău de tot!

– Chiar şi la vârsta onorabilă pe care o aveţi participaţi la foarte multe reuniuni literare, conferinţe, lansări de carte şi lăudaţi orice sclipire de talent, cât de mică. Dar Dvs. vi se aduc laude? Ce laudă recentă la adresa Dvs. v-a impresionat cel mai mult?

Nu prea ascult laudele. Ca să vezi: eu ştiu mai bine decât oricine altul cam cât valorez şi câte parale fac cărţile mele… Iar vorba de bine auzită de curând de la unii cititori a fost la adresa ultimei cărţi, „Destine transnistrene”… E o carte.

– Care e cel mai mare pericol pentru un scriitor?

– Să-şi trădeze vocaţia… Să vâneze gloria… Să se autopastişeze…

– Cum vă menţineţi într-o bună formă fizică? Am auzit că dimineaţa staţi în cap. Şi că mai faceţi şi yoga. E adevărat?

– Da, e adevărat. Cu o corecţie: mai întâi lucrez, eu cu braţele mele, pământul de pe lângă casă… Yoga am practicat-o mulţi ani. Acum, nu… Decât doar când am grave probleme de sănătate… Mai fac şi cure de… foame. Iar „statul în cap”? Da, îl practic, tot în scop curativ… Dar şi din considerentul că… lumea asta e pe dos. Toate merg cu capu-n jos… Când stau în cap şi lumea îmi pare… normală… Ha-ha!

– La vârsta de 80 de ani lumea e mai ştearsă, mai palidă, mai repetitivă, mai previzibilă decât la 10 ani?

– La fel ca atunci! Ba chiar mai frumoasă. În fiece zi descopă  tot noi şi noi minuni… Aplic principiul lui Goethe: Das gevohnliche mit neuen Augen sehen! Adică: a vedea lucrurile obişnite cu ochi noi!

– V-aţi împlinit proiectul de viaţă?

– Parţial. În următorii 80 de ani, la sigur, îl voi finisa!!!

– Vă mulţumesc şi vă urez mulţi ani înainte!

A dialogat Irina NECHIT

Foto: Nicolae Răileanu

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)