„Am ciulit urechile spre copilărie și astfel a apărut „Marele Ciulică” // INTERVIU

 

Interviu cu scriitorul Nicolae Popa, autor al Cărții-Surpriză a Salonului Internațional al Cărții pentru Copii și Tineret 2012

 

–      Stimate dle Nicolae Popa, a trebuit să staţi mult timp cu urechile ciulite în direcţia copilăriei ca să scrieţi „Marele Ciulică”?

 

Se pare că am ciulit împreună urechile unul spre altul: eu spre copilărie, copilăria spre mine. Adevărul e că în clipa când aflasem că volumul „Balcoane cu elefanţi” a fost desemnat drept Cartea Anului în cadrul ediţiei trecute a Salonului Internaţional de Carte pentru Copii şi Tineret, cineva s-a grăbit să mă anunțe că, fiind câștigătorul Marelui Premiu, îmi asumam „obligația” de a veni la următoarea ediție a Salonului, cea din 2012, cu o nouă carte pentru copii. Ei bine, tocmai asta era problema: cum să fac să nu scriu cărticica doar pentru că eram „obligat”. Mă simţeam de parcă m-ar fi obligat învăţătoarea să-mi fac tema pentru acasă. Din fericire, plăcerea scrisului a întrecut sentimentul obligativităţii şi „Marele Ciulică” a apărut pe lume cât se poate de firesc şi neforţat de nimeni.

 

–      Astfel, Cartea-Supriză a ediţiei curente a Salonului Internațional de Carte pentru Copii şi Tineret din Chişinău a fost „Marele Ciulică”. Numele Ciulică e des întâlnit în satul Buda, Călărași, unde v-aţi născut şi aţi copilărit?

 

Dacă e să ne uităm acum la cele câteva fotografii care-mi pastrează imaginea de copil, vom vedea că aveam urechi cam deocheat de mari. Şi chiar eram poreclit uneori „Ciulică”. Ce-i drept, îmi spuneau astfel doar oamenii în vârstă, inclusiv tata. Şi porecla nu s-a lipit de mine, tocmai pentru că n-a fost preluată de copii. Or, toate poreclele se leagă de om numai dacă sunt multiplicate de copii. Cei mari îmi spuneau aşa mai ales pentru că de mic eram un bun gonaci în timpul adevăratelor vânători de pe la noi, unde trebuia să auzi cum strănută iepurele sub brazdă sau cum păşeşte cerbul pe creasta pădurii. Eu auzeam şi cum lunecă vulpea pe sub pământ, prin vizuină.

 

–      Observăm că şi Ciulică aude sunetele cele mai misterioase, mai ascunse, mai îndepărtate. De exemplu, el aude cum apare un tren dincolo de câteva dealuri, cum trece graniţa pe la Ungheni, în acest tren aflându-se un cadou (un magnet miraculos) trimis lui Ciulică de părinții săi aflaţi la muncă în Italia. E sfâșietoare lipsa părinţilor lui Ciulică în cartea Dvs.

 

Singurătatea copiilor rămaşi în grija rudelor pe întreg teritoriul Republicii Moldova nu poate fi decât o singurătate creatoare, plină de fantezii. Ea, această singurătate, are nevoie şi de poveşti, pe lângă atâtea alte lucruri, mult mai pragmatice. Dar e foarte important să nu le propui copiilor o minciună, adică ceva neacoperit de aura poveştii. Între o minciună şi o poveste deosebirea e ca între un copac uscat şi un copac înflorit.

 

–      Putem afirma că proza basarabeană pentru copii „a ieșit” din cărţile lui Spiridon Vangheli despre Guguță?

 

Fără îndoială. Copiii din generația mea au crescut odată cu Guguţă. Eram fascinat de sătucul înzăpezit şi de căciula sub care mă simţeam şi eu adăpostit. Și generația de scriitori din care fac parte acum îi datorează enorm lui Spiridon Vangheli. Factorul imaginativ-fabulatoriu din opera lui Vangheli a fost determinant pentru cei mai mulţi dintre noi. Prin Guguţă am deprins gustul de a trece dincolo de hotarul unei realităţi obişnuite, pomenindu-ne în imaginea din oglinda acestei realităţi, unde imposibilul devine brusc posibil.

Mă simt onorat că în cadrul ceremoniei de inaugurare a Salonului din această primăvară Spiridon Vangheli a rostit vorbe frumoase despre proza mea pentru copii. La un moment dat, el a exclamat: „Unde eşti, Nicolae? Vino aici, alături de noi!”. Dar eu, tot căutând un loc mai umbros, nu am ciulit destul de mult urechile și nu l-am auzit pe maestru. Îi mulțumesc și pe această cale că m-a chemat.

 

–      Faptul că „Marele Ciulică” va ajunge la 15 mii de copii, vă motivează să scrieţi şi alte cărţi pentru cei mici?

 

Da, acum am plăcerea să scriu o nouă poveste, „Fetiţa şi Ghiozdanul Zburător”, dedicată pruncuţei Teodora. Fac și desenele pentru această carte. În privinţa celor 15 mii de exemplare, ele sunt, dacă-mi daţi voie, tot atâtea mulţumiri pentru dna Claudia Balaban, director general al Bibliotecii Naţionale pentru Copii „Ion Creangă”, animatoarea unanim recunoscută a Salonului, pentru poetul Vasile Romanciuc, redactorul şi primul cititor al lui „Ciulică”, pentru Editura „Prut-Internaţional”, pentru poetul Arcadie Suceveanu care, în calitatea dumnealui de moderator al manifestării inaugurale, a spus, şi să dea Domnul să fie anume aşa, că în literatura pentru copii, alături de Guguță, Trofimaș și alții, a apărut un nou personaj, Ciulică.

 

–      Dacă un copil nu are bani de buzunar, îi recomandați să mai intre în librărie?

 

Să intre, de ce nu? Iar peste ani, când va crește mare și va avea un salariu decent, să cumpere acele cărți pentru copiii săi.

 

–      O carte pentru copii îi asigură o recompensă financiară autorului său?

 

Deocamdată, absolut nimic la acest capitol.

 

–      Ce urări aveţi pentru copiii de azi?

 

Nu vă grăbiţi să ajungeţi maturi, fiindcă oricum timpul e ireversibil! Timpul depăşeşte în mare viteză tot ce-i iese mai frumos în cale!

 

–      Vă mulţumesc.

 

Interviu de Laura Câșlaru

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău